Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )
Versiune fara diacritice | Predici la duminici
Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)
Iubiţi credincioşi,
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie
(Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care
ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit
Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o
sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru
fapta bună.
Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că
semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi
timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui
Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).
Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise
la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17,
11- 12).
Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi
prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor
(Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui
Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor
(Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul
nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe
copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).
Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat
(Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în
semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea
mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina
Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi
punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu
Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19,
6; II Corinteni 2, 15).
Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie
s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la
lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat
crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a
noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii,
zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10,
22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei
Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi
a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr,
adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea
lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot
aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea
a fost lovit şi biruit.
Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu
mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi
smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii
în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă
moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul
ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi
fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă
răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos,
spre mîntuirea sufletului său.
Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire
această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este
şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă
cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni
din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească
de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.
Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară,
deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte
pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi
Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3,
5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea
şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a
fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.
Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în
Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la
biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des
Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se
feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe
alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi
sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este
uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru
dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt,
între care se numără şi călugării.
Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea
Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai
cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima lor de se vor părăsi de a pofti
cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul
viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă la
moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi
curăţenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de
trezvia minţii, unită cu rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la
judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea
ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite,
de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi
păcat.
Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri
şi sărăcie şi se luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia
de îşi vor duce crucea suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu
mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu, care este
Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa
fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor.
Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7,
1). Sfîntul Apostol Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de
răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre
(Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la
Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele
noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am
putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a
Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de
puterile lui (I Corinteni 10, 13).
Iubiţi credincioşi,
Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară
adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi
răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul
Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-şi pierde sufletul său.
Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat
de mulţi ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se
facă sănătos, nemaiputînd suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se,
a venit la el un înger al Domnului şi i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te
curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe
tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît
calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de
greşelile tale trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei
ceasuri în iad".
Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe
pămînt? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu
iuţeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului şi plecă,
zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore voi veni la tine să
te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale
păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale
diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază şi o durere
nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi
vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în
întunericul fără margini al iadului.
Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni
nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo
trecuseră sute de ani de suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară
îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toţi păcătoşii
închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea amară şi
groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor
infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.
În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul
călugăr şi-l întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut
că gura unui înger poate minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de
aici după trei ore? Şi iată, au trecut sute de ani în aceste suferinţe
groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa luminată: "O oră a
trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!"
"Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu
putinţă să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci
cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog
scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pămînt ani, secole chiar
pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ţi milă de
mine!"
Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată
mîngîierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci
aminte de acum înainte cît de grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar
chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră
faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti, 1899, p. 424-426).
Iubiţi credincioşi,
Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să
înţelegem că nu este mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această
viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe
ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor".
Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie
gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi
durerile vieţii îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea
lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum focul curăţă arama de rugină, aşa
boala curăţă păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferinţa
şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de
păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte
că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".
Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele
noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu
putem fără mila şi ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în
voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne
în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).
Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea
sîntem datori în toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui
Dumnezeu şi cu credinţă şi nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de
cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu