Predica la Duminica a 7-a dupa Pasti –
a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I
Ecumenic!
Acestea
a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit
ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum
I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor
acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care
Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, proslăveşte-Mă Tu,
Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte
de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie
din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că
cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au
cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai
trimis.
Eu
pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care
Mi-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale
sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume,
iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în
numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai
dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul
pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi
aceasta le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. (Ioan
17:1-13)
Închipuiţi-vă
că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic.
Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi
îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei
crede despre învăţătorul lor? Fără îndoială că vei avea despre el cea
mai bună părere cu putinţă.
Închipuiţi-vă
că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi
prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi,
îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi
socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată
lauda.
Închipuiţi-vă
că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut
niciodată nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos
ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom
rodeşte astfel de fructe şi, dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul
acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veţi lăuda până la
cer.
Atunci,
iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând
soldaţi buni veţi socoti că, mai marele lor este bun. Şi văzând fructe
bune, veţi socoti că pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16).Nu:
spinii nu se culeg din viţa de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul
bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de
lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i
învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă
natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului
duhovnicesc.
Închipuiţi-vă
doar o clipă că nu ştiţi nimic despre Domnul Iisus Hristos; că nu aţi
auzit de El niciodată; că nu ai citit niciodată Evanghelia Lui. Şi
închipuiţi-vă în acelaşi timp că vă aflaţi într-o ţară ai cărei singuri
locuitori sunt Apostolii Lui, sfinţii şi mucenicii, bărbaţi şi femei
bine plăcuţi lui Dumnezeu; toţi cei care L-au urmat pe Hristos şi au
vieţuit după Legea şi exemplul Lui. Atunci, v-aţi afla printre ucenicii
unui învăţător necunoscut vouă; printre soldaţii unei căpetenii
necunoscute vouă; şi veţi vedea roadele unui pom necunoscut vouă.
Neştiind nimic despre Hristos, aţi ajunge să-L cunoaşteţi prin oamenii
Săi. Prin ucenicii Săi, aţi ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai bun
Învăţător care se află sub soare; prin soldaţii şi următorii Săi, aţi
ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai puternic şi mai biruitor Cârmuitor
care a păşit vreodată pe pământ; prin roadele Lui, aţi ajunge să
cunoaşteţi pomul cal mai dulce şi mai roditor, Pomul Vieţii, a cărui
dulceaţă întrece dulceaţa tuturor celorlalţi pomi din lumea zidită.
Astăzi
Biserica sărbătoreşte pomenirea unei cete mici de ucenici şi următori
ai Săi. Astăzi Biserica aduce înaintea voastră numai trei sute
optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate şi nestricăcioase. O
ceată mică dar aleasă. Aceştia sunt cei treisute şi optsprezece Sfinţi
Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Niceea în anul
325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea,
lămurirea şi întărirea Credinţei Ortodoxe. La vremea aceea, se
arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub
chipul înşelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieţilor lor
desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos în
lăuntrul lor, ci au lăsat credinţa deoparte, învăţându-i pe oameni
desfrânarea pe care o trăiau ei. De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe
aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât,
adevăraţii învăţători ai lui Hristos să fie văzuţi, ca împotrivitori ai
minciunii; şi pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos
asupra celor care luptă împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada
adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, în
îmotrivindu-se roadelor putregăite şi amare ale pomului celui rău.
Precum stelele care licăresc pe cer îşi primesc lumina de la soare, tot
aşa Sfinţii Părinţi au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul
Hristos şi Duhul Sfânt. Aceştia erau bărbaţi purtători de Hristos, căci
Hristos trăia şi strălucea în fiecare dintre ei. Aceştia erau mai mult
sălăşluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât
oameni. Aceştia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu,
precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16). Nu
este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi
cunoaşteţi cel mai bine, ca să vă faceţi o idee despre felul cum erau
ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae,
Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare? Mulţi dintre ei au venit
înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru
Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îşi pierduse un ochi la locurile
de suferinţă. Toţi străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la
Dumnezeu, şi în care adevărul era văzut şi ştiut. Ca următori ai lui
Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferinţele lor ca pe nimic,
care le-au adus o neînfricare nemărginită şi de negrăit prin cuvânt, în
apărarea adevărului. Prin cunoaşterea adevărului cea dată lor de la
Dumnezeu şi prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi
Părinţi au dovedit netemeinicia şi au dat o lovitură ereziei lui Arie
celui rău, şi au alcătuit Crezul pe care îl ţinem şi îl mărturisim
astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia
de astăzi nu vorbeşte despre acest Sinod, ci despre ultima rugăciune a
Domnului nostru Iisus Hristos către Tatăl Său cel Ceresc. De ce citim
această rugăciune în Evanghelia de astăzi? Pentru
că această rugăciune şi-a arătat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic.
Prin puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu a făcut pe Sfinţii Părinţi de
la acest Sinod apărători credincioşi şi neînfricaţi ai adevărului, şi
biruitori asupra iscodirii şi răutăţii oamenilor şi dracilor. Aceasta este rugăciunea cea mare:
Atunci,
Iisus, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul!
Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Tot ceea ce
i-a învăţat Domnul pe oameni să facă, a făcut El Însuşi. El i-a învăţat
pe oameni să se roage aşa: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei
6:9). Şi El a ridicat ochii Săi la cer, unde se sălăşluieşte Tatăl şi a
zis: “Tată!” El nu spune “Tatăl nostru”, cum spunem noi, ci pur şi
simplu “Tată!” Numai El singur putea spune “Tatăl Meu”; El şi nimeni
altcineva, nici în cer nici pe pământ, fiindcă El este Fiul Cel Unul
Născut al Tatălui ceresc, cel Unul deopotrivă cu Tatăl în fiinţă şi în
esenţă – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tată – pe când noi suntem numai fii
adoptaţi prin mila şi harul lui Dumnezeu. Ridicând ochii Săi – nu numai
ochii Săi cei trupeşti ci şi ochii Săi cei duhovniceşti – şi mai întâi
aceştia din urmă. Vameşul nu voia nici ochii să-şi ridice către cer
(Luca 18:13), fiindcă acesta îşi simţea starea de păcătoşenie. Cu toate
astea, Domnul de bunăvoie Şi-a ridicat ochii Săi la cer, căci El era
fără de păcat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinţe.
Numai El singur a văzut lămurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la
începuturi până la sfârşitul veacurilor. Numai El singur a văzut aceasta
desluşit chiar dintru începuturi, şi dintru început El a spus aceasta
mai dinainte, şi a vorbit despre aceasta ucenicilor Săi. Dar ucenicii
Săi nu înţelegeau, nici inimile lor nu au simţit durerea cât mai era
încă vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
“Proslăveşte pe Fiul Tău!” Proslăveşte-L
în ceasul acesta cumplit aşa cum Tu L-ai proslăvit până acum.
Proslăveşte-L în moarte aşa cum L-au proslăvit în viaţă. Proslăveşte-L
în umilire şi chinuire, aşa cum L-ai proslăvit întru tăria cuvintelor şi
a faptelor. Proslăveşte-L între oameni, tot aşa cum Tu L-ai proslăvit
întru îngeri dintru începuturi. Proslăveşte-L pe Fiul Tău, “ca şi Fiul Tău să Te proslăvească“. Dacă
din prima parte a propoziţiei pare că Fiul este mai mic decât Tatăl,
din cea de a doua parte vedem desluşit că Ei sunt deopotrivă şi lucrarea
Lor este dimpreună întru tăria puterii Lor, care este asemenea. Tatăl
Îl proslăveşte pe Fiul, şi Fiul Îl proslăveşte pe Tatăl, cu tărie
nedespărţită şi cu iubire nedespărţită. Aşa cum a văzut şi a grăit
Preavăzătorul: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (I Ioan 2:23). Tatăl
L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatăl lumii. Nimic
nu va fi cunoscut de către Fiul fără de Tatăl, nici de către Tatăl fără
de Fiul, aşa cum nu s-ar cunoaşte lumina dacă nu ar veni de la soare;
nici soarele fără lumina care să-l descopere. Şi Apostolul foloseşte
această asemănare, numindu-L pe Hristos strălucirea slavei Lui (Tatălui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu caută această proslăvire a Lui, de la Tatăl, pentru El, ci pentru oameni, aşa cum vedem din următoarele cuvinte:
“Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Vedeţi
în ce chip priveşte Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune
aici lămurit, ca prin aceasta să dea oamenilor viaţa veşnică. Aceasta
cere El de la Tatăl Său. Aceasta este proslăvirea pe care o caută El de
la Tatăl Său. În vreme ce oamenii Îi pregătesc paharul amar al
suferinţei, sudorii şi sângelui, El Se roagă ca Tatăl Său să le dea
oamenilor viaţa veşnică. Răspunsul Lui la piatra cea mai grea este
pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori că Tatăl I-a dat Luiputere asupra trupului; El a zis: “Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11:27) şi “toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Iar după Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Săi: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Iată
deci că Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, şi Domnul
doreşte de la Tatăl putere asupra vieţii veşnice, tot cu privire la
acele suflete care I-au fost date Lui: adică, să le dea viaţă veşnică.
Fiindcă un lucru este, să existe putere asupra lumii celei muritoare, şi
alt lucru să aibă viaţă veşnică în dar. La începuturi, când Dumnezeu a
dorit să zidească omul cel viu şi fără de moarte, Sfânta Treime, în
întregul Ei, a luat parte la această zidiire, căci se spune: “Să facem om după chipul nostru“ (Facerea
1:26). Şi acum, când Înnoitorul şi Mântuitorul lumii doreşte să dea
viaţă veşnică oamenilor celor muritori, El se sfătuieşte în rugăciune cu
Tatăl Său, înţelegându-se, desigur, aflarea de faţă a Duhului Sfânt. În
cazul acesta, ca şi la facere, viaţa veşnică este privită numai ca dar
al Duhului Sfânt. Într-un caz şi în altul, se spune că viaţa veşnică
este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Această
clipă a restaurării omului la viaţa veşnică, este la fel de măreţ şi de
fără de asemănare ca şi acela al facerii omului din ţătână, văvi pentru a
face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de
măreaţă şi Dumnezeiască ca şi facerea lui din ţărână.
“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Cunoaşterea
lui Dumnezeu în viaţa aceasta pământească aduce începutul şi
pregustarea vieţii celei veşnice. Cunoaşterea lui Dumnezeu: aceasta este
semnificaţia vieţii veşnice cât mai suntem încă pe pământ. Dar viaţa
veşnică ce va să vină este aşa cum, cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Său în
această lume numai celor care sunt cei mai plăcuţi lui Dumnezeu. Dar
cea mai mare bucurie a vieţii veşnice, în Împărăţia cea cerească, va sta
în cunoaşterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea feţei lui
Dumnezeu – căci, vorbind despre copii, Domnul Însuşi spune: “Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea
veşnică a lui Dumnezeu, şi vieţuind neîncetat înaintea feţei lui
Dumnezeu, întru uimire şi bucurie de negrăit prin cuvând, întru laudă şi
bunătate neîncetată – nu este aceasta viaţa îngerilor şi a drepţilor
din lumea cealaltă? Nu este viaţa aceasta întru cunoaşterea lui
Dumnezeu? Câtă vreme ne aflăm aici, pe acest pământ, aşa cum spune
Apostolul,“căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Corinteni 13:12). Acum
Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaşte întru
totul. Iată că nu ar trebui să socotim că omul ajunge la credinţa că
Dumnezeu există undeva şi într-un anumit fel, judecând toate după mintea
sa. Omul acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui
Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său; acela care,
cu inima şi cu mintea şi cu sufletul, simte prezenţa măreaţă şi
înfricoşătoare a singurului Dumnezeu adevărat,în firea şi în viaţa sa personală.
De ce întăreşte Domnul cuvintele: “singurul Dumnezeu adevărat?” Pentru
că El vrea să ţină pe ucenicii Săi la adăpost de panteism şi de
închinarea la idoli, şi să adeverească încă odată cuvintele pe care le-a
rostit El prin Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, … să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20:2,3). Şi de ce întăreşte El faptul că viaţa veşnică este cunoaşterea Lui Însuşi – Iisus Hristos?
Pentru că Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât
poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, şi pentru că numai prin
El oamenii pot ajunge la cunoaşterea cea mai deplină a lui Dumnezeu, la
care se poate ajunge în lumea aceasta. Aşa cum a spus Domnul Însuşi
iudeilor: “Dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar că Tatăl poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.” Ce
înseamnă cuvintele “pe pământ”? Acestea înseamnă: în trup, printre
oameni. Lucrarea pe care a săvârşit-o Domnul pe când Se afla în trup
printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor. Până la moartea Sa
pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte dătătoare de viaţă, din cele care
nu mai fuseseră auzite niciodată mai înainte pe pământ, şi în minuni
fără de număr, din cele care nu se mai văzuseră niciodată. Dar Domnul a
dat asigurare atât pentru cuvintele Sale cât şi pentru minunile Sale,
Tatălui ceresc, învăţând pe oameni smerenia dimpreună cu ascultarea.
“Şi acum, proslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Cum
pot înţelege aceste cuvinte cei care spun că Hristos era un om obişnuit
şi o zidire a lui Dumnezeu ca şi celelalte zidiri ale lui Dumnezeu?
Iată, Domnul vorbeşte de slava pe care a avut-o El la Tatăl mai înainte
de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El
este mai înainte de Avraam: atât a socotit El să spună iudeilor
strâmtoraţi la minte, dar faptul că El exista şi Se afla întru slavă mai
înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând să le descopere lor.
Prin această rugăciune, Domnul descopere acum aceasta lumii întregi. De
ce doar acum? Pentru că El ştie de mai înainte că această rugăciune va
ajunge la urechile oamenilor numai după Învierea Sa întru slavă mare,
după care va fi mai uşor pentru oameni să creadă întru slava Sa de
dinaintea veşniciei. Slava Lui este deopotrivă cu aceea a Tatălui,
întrucât este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1:14). Nu a mărturisit chiar Domnul: “Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15)?
Aşadar slava Tatălui este slava Fiului. Atât întru slavă, cât şi întru
tărie, Fiul este deopotrivă cu Tatăl. Atunci, de ce Se roagă El ca Tatăl
să-L proslăvească pe El? Fiul nu Se roagă pentru proslăvirea firii Sale
Dumnezeieşti, ci a umanităţii Sale. Firea Sa omenească este lucrul cel
nou pentru lumea zidită, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omenească
trebuie proslăvitătă şi adusă întru slavă Dumnezeiască, pentru ca şi noi
oamenii să-I aducem această slavă. Aceasta este încununarea a toate
câte a făcut Mântuitorul lumii. Aceasta este marea taină a păcii
oamenilor cu Dumnezeu şi a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin
slava Omului-Dumnezeu.
Mai
socotiţi şi împrejurarea de foarte mare însemnătate, în care Domnul Se
roagă Tatălui să-L proslăvească pe El pentru că, spune El, El a săvârşit
lucrarea care I-a fost încredinţată Lui să o facă. Această învăţătură
ne arată nouă desluşit că numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu
putem aştepta răsplată de la Dumnezeu. Amintiţi-vă proorocia lui Hristos
că, la sfârşitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, atunci El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Matei 16:27). Fericiţi
vor fi drepţii în ziua aceea, căci vor fi răsplătiţi însutit pentru
faptele lor cele bune, şi vor străluci ca soarele cu lumina slavei lui
Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.
“Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.” Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a arătat oamenilor? Numele “Tată“. Acest
nume este deopotrivă de necunoscut atât păgânilor cât şi iudeilor.
Aceasta este o descoperire cu totul nouă pentru oameni. Proorocii şi
drepţii Vechiului Testament Îl cunoşteau pe Dumnezeu sub numele de
“Dumnezeu”, “Ziditor”, “Domnul”, “Împăratul” şi “Judecătorul”, dar
niciodată de “Tatăl”. De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a
fost necunoscut oamenilor. Nici un om muritor n-ar fi putut descoperi
acest nume tainic al lui Dumnezeu căci, sub jugul întunericului plin de
păcate şi înfricoşare, nici un om muritor nu putea simţi paternitatea
Ziditorului său. Şi ceea ce nu se poate simţi chiar dacă se întâmplă să
se rostească cu buzele, nu are un înţeles mare. Numai Cel Unul Născut
din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu “Tată”; numai Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1:18).
Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al “Tatălui”? “Oamenilor“, spune El,“pe care Mi i-ai dat Mie din lume“. Unii socotesc că El a spus precis: “oamenilor …din lume“ aşa
încât nu pot fi îngerii, “bărbaţii cei cereşti”, la care Se gândeşte
El, ci oameni obişnuiţi, de pe pământ. Dar, fără îndoială că este mai cu
dreptate să socotim că Domnul Se gândea aici la ucenicii Săi, atât în
sens restrâns cât şi în sens mai larg. Aceasta se face lămurit din
cuvintele care urmează în această rugăciune, când Domnul spune: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Cei
care susţin predestinarea, care văd în aceste cuvinte predeterminarea
lui Dumnezeu pentru mântuirea unora şi osândirea altora, este cu totul
neîntemeiată.
“Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat.” Aceasta
înseamnă: ei erau ai Tăi ca zidiri şi robi, cunoscându-Te numai ca
Ziditor şi Judecător, dar acum ei au învăţat de la Mine numele Tău mai
dulce şi mai drag, şi sunt adoptaţi prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe
ei ca robi, ca Eu să Ţi-i aduc Ţie ca fii. Aceştia s-au arătat vrednici
de cinstea aceasta, căci ei “cuvântul Tău l-au păzit“. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi laudă aici foarte pe ucenicii Săi Tatălui Său Celui ceresc. Şi El continuă lăudarea lor:
“Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” Iudeii
cei răi nu voiau să înţeleagă aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul,
spunând că El avea o putere minunată de la Belzebul, împăratul
diavolilor. Trebuie să amintim că era tulburare şi împotriviri despre
Hristos printre bătrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea
putem înţelege de ce Domnul îi laudă aici pe ucenicii Săi pentru a
înţelege că El este Dumnezeu. “Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;” adică: toate cuvintele şi toate faptele.
“Pentru
că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi
au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai
trimis.” Prin “cuvinte” trebuie să înţelegem toată
înţelepciunea şi puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Săi, şi nu
numai cuvintele. Lucrarea acestei înţelepciuni şi puteri a fost deja
încercată de ucenici în timpul vieţii pe pământ a Mântuitorului, şi
aceştia s-au lămurit că este cu adevărat înţelepciune Dumnezeiască şi
putere Dumnezeiască.
“Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, că ai Tăi sunt.” Înseamnă
aceasta că Domnul nu Se roagă pentru toată lumea, ci numai pentru
ucenici? Ucenicii sunt pământul cel bun în care Sămănătorul Cel ceresc a
semănat sămânţa Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a
lucrat şi semănat Semănătorul Însuşi, El Se roagă în primul rând. Domnul
face aceasta pentru a ne învăţa să ne rugăm Lui cu modestie, şi să
cerem numai ceea ce este cel mai de preţ. În mijlocul pământurilor
pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în
care El a semănat sămânţă de mare preţ. De cum sămânţa aceasta creşte
şi aduce roadă, câmpul se va lărgi şi se va semăna sămânţă mai bogată.
Atunci, nu este firesc pentru Lucrătorul, ca să Se roage numai pentru
câmpul împrejmuit, lucrat şi semănat, iar nu pentru toate pământurile
pustii, necultivate? Lăudându-se cu propria lor măreţie – mulţi
reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, să aducă
fericire omenirii dintr-odată, chemând de îndată întreaga omenire. Dar
încercările lor au fost grabnic nimicite întru totul, lăsând lumea
înşelată, într-o nefericire şi mai mare. Lucrările Domnului Iisus au un
început nevăzut şi adânc, ca o sămânţă de muştar care se află în pământ,
care creşte încet dar, atunci când s-a dezvoltat şi a ajuns pom, nici
un vânt nu-l poate zdruncina. Când vine cutremurul, acesta distruge
turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu
distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatălui Său numai
pentru ucenici, ci – aşa cum vom vedea mai târziu – “şi pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor“.
Totuşi, nu pentru toate pământurile pustii şi necultivate ale lumii, ci
numai pentru câmpul acela lărgit pe care ucenicii vor semăna seminţele
de mare preţ ale Evangheliei.
“Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.”În
afară de însuşirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotrivă cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt; deopotrivă întru veşnicie şi nemurire;
deopotrivă întru putere şi tărie; deopotrivă întru înţelepciune şi
dreptate. Cu toate acestea, privitor la însuşirile lor personale, Tatăl
este nenăscut, Fiul este născut iar Duhul purcede de la Tatăl. Legătura
Tatălui cu Fiul este aceea de Părinte, şi cu Duhul Sfânt este aceea de
Izvor. Stăpânirea şi tăria asupra tuturor zidirilor, lumii celei văzute
şi a celei nevăzute, aparţin deopotrivă şi nedespărţit Tatălui, Fiului
şi Duhului Sfânt. Esenţa şi fiinţa acestor Trei este o unitate
nedespărţită, şi prin ipostaze formează Treimea cea neamestecată. De
aici toate cele ce sunt ale Tatălui, sunt şi ale Fiului şi ale Duhului
Sfânt – “şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele.” Acestea
sunt adevărate şi pentru următorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatălui tot
aşa cum sunt şi ai Fiului şi ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul puţin
mai devreme: “Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat,” iar acum: “şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele“?Pentru
că, fiind Trimisul Tatălui, El le-a primit pe ele de la Tatăl ca
materie primă, şi le-a înnobilat şi le-a răscumpărat din păcat, şi acum,
din iubire, El le dă din nou, înnobilate şi răscumpărate, ca să fie ale
Tatălui. Iată deci că ceea ce este a Tatălui, este şi a Lui; şi ceea ce
este a Lui este şi a Tatălui. Căci este greu să împarţi iubirea a doi
oameni care se iubesc unul pe celălalt, aşa cum este la fel de greu să
împarţi ceea ce este a unuia şi ceea ce este a celuilalt. Domnul mai
spune: “şi M-am preaslăvit întru ei“. Ca
Dumnezeu, El este preaslăvit înaintea oamenilor; şi ca om El este
preaslăvit înaintea Sfintei Treimi şi a îngerilor. Prin ce este
preaslăvit pomul dacă nu prin roadele lui? Domnul nu caută slavă
deşartă, ci caută slavă întru roadele Sale – în ucenicii Săi – cei care
L-au urmat cu credinţă şi cu fapte bune, cu iubire şi cu râvnă. Caută
părinţii slavă mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor? Şi cea
mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slăvit întru copiii Săi,
următorii Săi credincioşi.
“Şi
Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte
Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una
precum suntem şi Noi.” De ce spune Domnul că El nu mai este
în lume? Pentru că lucrarea Lui este săvârşită şi El mai aşteaptă numai
să treacă prin ultimele şi cele mai mari suferinţe, şi să pecetluiască
lucrarea săvârşită cu sângele Său nevinovat. Vedeţi cu câtă gingăşie Se
roagă El pentru ucenicii Săi! Nici măcar mama nu s-ar ruga astfel pentru
copiii ei.“Părinte Sfinte, păzeşte-i!” Domnul
îi lasă pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Dacă nu ar veghea asupra
lor ochiul părintesc cel din cer, ar fi cu toţii sfârtecaţi de lupi.“Păzeşte-i în numele Tău“ –
ca Părinte, ca Tată. Fii tată lor, aşa cum eşti Tu pentru Mine şi, în
iubirea Ta părintească, păzeşte-i şi apără-i de lupii cei răi, şi
îndrumă-i să “fie unul, aşa cum Noi suntem Unul”. În această unitate
desăvârşită se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a
credincioşilor, ci şi slava lui Dumnezeu; da, şi chiar fiinţa lui
Dumnezeu. Aşa cum Tatăl este în esenţă asemenea cu Fiul, fiind
deofiinţă, fiind deosebiţi numai în Persoană, tot la fel să fie şi între
credincioşi: mulţi şi deosebiţi în persoană, dar în esenţă să fie unul
în iubire, voinţă şi minte.
Domnul continuă: “Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău;” Eu
îi păzeam pe ei ca pe copii în numele Tatălui; “pe cei ce Mi i-ai dat;
şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării,
ca să se împlinească Scriptura.” Nici unul dintre aleşii Domnului nu va
pieri decât numai Iuda, vânzătorul, după cum este scris în Sfânta
Scriptură. Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru că aşa este
scris, ci pentru că el este necredincios lui Dumnezeu şi închinător
arginţilor. Se prooroceşte în Scripturi despre Iuda: “Chiar omul care a
mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Psalm 40:9; Ioan
13:18). Şi se mai scrie: “Şi dregătoria lui să o ia altul” (Psalm 108:7;
cf. Fapte 1:20). Amândouă proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a
mâncat pâine împreună cu Domnul Iisus, şi a ridicat călcâiul asupra Lui.
După vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat, şi în locul lui, Matia se
numără împreună cu Apostolii, primind putere Apostolică.
“Şi acum, vin la Tine,” încheie Domnul, “şi aceasta le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.” Înainte
de a se despărţi de ucenicii Săi şi de lumea aceasta, Domnul face
această rugăciune către Tatăl Său Cel ceresc. Domnul ştie că Îl aşteaptă
moartea şi mormântul, dar nu vorbeşte despre aceasta Tatălui fără de
moarte, căci moartea şi mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu.
El vorbeşte despre întoarcerea la Tatăl Său – “şi acum vin la Tine“, la slava cea veşnică “pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii“.
Apoi El Se roagă pentru ca ucenicii Săi să aibă bucuria Lui în ei. Ce
fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel
ascultător atunci când împlineşte voia tatălui său. Aceasta este
bucuria făcătorului de pace, a cărui pace lăuntrică, Dumnezeiască, nu
poate fi tulburată de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului
care a curăţit câmpul, l-a arat şi l-a semănat, şi care se uită cum
creşte recolta şi se coace şi se bucură. Este bucuria biruitorului care
şi-a doborât toţi vrăjmaşii şi a dat putere biruitoare prietenilor săi,
ca să fie biruitori până la sfârşitul veacurilor. În cele din urmă, este
bucuria inimii curate şi cu frică de Dumnezeu – bucuria aceasta este
viaţă, iubire şi tărie. În plinătatea ei, asemenea bucurie a dorit
Domnul pentru ucenicii Săi înainte de a pleca din lumea.
Această
rugăciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea morţii Sale, a fost
ascultată de Tatăl cu toată purtarea de grijă, şi roadele s-au văzut
îndată. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credinţa
Creştină, Sfântul Arhidiacon Ştefan, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Şi înţeleptul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu L-a aşezat pe El (pe Hristos) de-a
dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia
şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în
veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele
Lui (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slăvirea Domnului
Iisus. Cu privire la unitatea duhovnicească a următorilor Săi, aceasta
s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatălui Său. În Fapte se
spune despre Apostoli că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau (1:14), iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una (4:32).
După
cum am mai spus, rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli –
deşi în primul rând pentru ei este – ci este şi pentru toţi cei care au
venit şi vor veni la credinţa în Hristos prin cuvântul lor. Deci, această rugăciune mai era şi pentru Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sărbătorim astăzi. “Păzeşte-i!” –
S-a rugat Domnul Tatălui Său. Şi Tatăl i-a păzit pe ei de ereziile lui
Arie, şi i-a insuflat, luminat şi întărit prin Duhul Sfânt ca să apere
şi să întărească credinţa Ortodoxă. Această rugăciune este pentru noi
toţi care suntem botezaţi în Biserica apostolească şi care, de la
Apostoli şi urmaşii lor, am ajuns să cunoaştem numele mântuitor al
Mântuitorului Hristos. O, fraţii mei, gândiţi-vă cum Domnul Iisus, chiar
înainte de moartea Sa, cu două mii de ani în urmă, S-a gândit la voi,
şi S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! O, această rugăciune atotputernică
să vă păzească şi să vă curăţească de toate păcatele, să vă umple de
bucurie şi să vă unească inimile şi sufletele! Să fim cu toţii una în
slăvirea Tatălui, şi Fiului şi Duhului Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu