SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE !

 

Sfântul Antonie cel Mare - dascăl al pocăinţei, al luptei şi al biruinţei duhovniceşti

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit după slujbaVecerniei în biserica parohiei Sfântul Antonie cel Mare – Curtea Veche, Bucureşti, cu ocazia hramului, joi, 16 ianuarie 2014:

În Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii (2014), se cuvine să vedem în viaţa şi cuvintele Sfântului Antonie cel Mare pilda unui mare dascăl al pocăinţei, al luptei şi al biruinţei duhovniceşti.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), pomenit, atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de Biserica Romano-Catolică, la data de 17 ianuarie, s-a născut în anul 251 în Egipt, în satul Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus[1].

La vârsta de 20 de ani, fiind în biserică, aude cuvintele Evangheliei pe care Mântuitorul Iisus Hristos i le adresează tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Luând seama la aceste cuvinte, Antonie vinde averile sale şi împarte banii săracilor, dar păstrează o mică parte din bani pentru a-i putea purta de grijă surorii lui. S-a retras la marginea satului, începând o viaţă de asceză sau nevoinţe duhovniceşti, sub povăţuirea duhovnicească a unui anahoret care vieţuia în apropiere. Antonie participă în continuare la slujbele bisericii „şi este atât de preocupat de ascultarea pericopelor biblice, încât propria sa memorie îi va ţine loc de cărţi”[2]. Într-una din aceste zile în care era în biserică, aude îndemnul Domnului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Urmare acestor cuvinte, a dăruit ce mai avea săracilor, pe sora lui a încredinţat-o unei comunităţi de fecioare, iar el s-a adăpostit într-un mormânt (cavou). Aici practică o asceză aspră vreme de 13 ani, post, rugăciune şi luptă cu gândurile rele şi cu ispitele venite de la demoni, după care Sfântul Antonie trece Nilul şi se mută în locul numit Pispir, la marginea deşertului, unde va rămâne în izolare 20 ani, într-o cetăţuie părăsită. După aceşti 20 de ani petrecuţi în singurătate, Sfântul Antonie îi primeşte pe cei care-l căutau, astfel adunându-se în jurul său mulţime de ucenici.

În timpul persecuţiilor lui Maximin Daia, în anul 311, Sfântul Antonie merge la Alexandria pentru a lua apărarea celor persecutaţi şi judecaţi pentru credinţa creştină.

După încetarea persecuţiilor, ca urmare a Edictului de la Milan din anul 313 al Sfântului Constantin cel Mare, se retrage din nou în pustie, stabilindu-se la poalele muntelui Qolzum. Aici va lua naştere a doua comunitate anahoretică în jurul Sfântului Antonie, după cea de la Pispir. La Qolzum a trăit până la sfârşitul vieţii sale.

Sfântul Antonie cel Mare a trecut la Domnul în ziua de 17 ianuarie, anul 356[3], la vârsta de 105 ani, după cum aflăm din Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare (298-373), Arhiepiscopul Alexandriei: „Ducându-se (Sfântul Antonie) după obicei să cerceteze pe monahii din muntele de afară şi aflând de la Pronie despre sfârşitul lui, le grăi fraţilor, zicând: «Vă fac această vizită din urmă şi m-aş mira să ne mai vedem vreodată unii pe alţii în viaţa aceasta. Căci mi-a venit şi mie timpul să plec. Fiindcă sunt aproape de o sută cinci ani»”[4].

La moartea Sfântului Antonie cel Mare, în comunitatea monahală anahoretică de la Pispir se nevoiau 10 000 de monahi, iar în cea de la Qolzum 5 000[5]. Astfel, Sfântul Antonie este considerat părintele monahismului creştin nu pentru că a fost primul între monahi, ci pentru că a adunat în jurul său cei mai mulţi călugări şi pentru că a confirmat prin viaţa sa biruinţa duhului asupra gândirii trupeşti.

Învăţătura Sfântului Antonie cel Mare este cunoscută din: Scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunităţi monastice îndrumate duhovniceşte de el însuşi ori de ucenici sau prieteni de-ai săi; din scrierile filocalice atribuite lui (Părintele Dumitru Stăniloae începe traducerea Filocaliei în limba română cu o scriere a Sfântului Antonie cel Mare, Învăţătură despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare); din Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei; şi din Patericul Egiptean.

Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi unele scrieri atribuite lui ne arată chipul omului care prin pocăinţă, prin lupta cu păcatele, patimile şi ispitele diavoleşti revine la starea sa naturală, aşa cum a fost creat de Dumnezeu dintru început. Înţelepciunea deosebită şi minunile săvârşite de Sfântul Antonie cel Mare arată lucrarea harului lui Dumnezeu în oamenii înduhovniciţi prin rugăciune, post şi pocăinţă. Cel ce la început a fugit de lume şi s-a retras în pustie a devenit mai târziu un învăţător al multor monahi şi mireni, oameni simpli sau membri ai familiei imperiale, care veneau la el în pustie.

Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, s‑a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Sfântul Antonie cel Mare ne arată că pocăinţa ca smerită ascultare este refacerea legăturii omului cu Dumnezeu.

„Sufletul curat, spune Sfântul Antonie cel Mare, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte, şi cele asemenea, câte sunt lucrări ale dracilor”[6].

Dumnezeu respectă libertatea fiecărui om, oferind harul Său sfinţitor mai ales acelora care îşi arată dorinţa de a-l primi. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare spune: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Fiindcă dacă n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni”. [7]

Deci, adevărata libertate dăruită omului de Dumnezeu se îm­plineşte prin efortul neîntrerupt de eliberare de patimi sau despătimire şi creştere în virtuţi, în bunătate milostivă şi smerită. Sfântul Antonie spune că „liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează, plin de mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge”[8].

Sfântul Antonie cel Mare ne arată, împreună cu toţi sfinţii, că Sfânta Taină a Pocăinţei este înnoireaBotezului sau „al doilea Botez”. Rolul pocăinţei de după Botez este ca să-l întoarcă pe creştin de la păcatele şi patimile în care a recăzut, să fie din nou curăţit şi tămăduit, să redobândească starea de har în care-l aşezase Sfântul Botez, să facă din nou lucrător şi roditor harul sălăşluit în el.

Se spune că Sfântul Antonie cel Mare a zis către sfârşitul vieţii sale că dacă ar trăi mai mult s-ar pocăi mai mult.

Urmând Sfântului Antonie cel Mare, toţi sfinţii cuvioşi, mai ales cei care au devenit păstori de suflete, au fost şi dascăli ai pocăinţei, înţelegând că pocăinţa este un mare dar şi un mare leac pentru mântuire. În această privinţă Sfântul Isaac Sirul zice: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har” (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 72).

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cunoscând, aşadar, frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea lui de oameni, din Vechiul şi Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim fraţilor? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoşii. Să ne curăţim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile lui[9]”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, zice: „Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă. Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire”[10].

Adesea, Părinţii cuvioşi ai Filocaliei arată în mod clar şi rezumativ ce este păcatul, din ce se naşte el şi cum se vindecă omul de păcat:

„Păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor” - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul[11].

„Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima” - spune Marcu Ascetul[12].

„Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit” - spune acelaşi dascăl[13].

„Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie, şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie….” – ne învaţă Nichita Stithatul[14].

Iar Sfântul Ioan Scărarul, un alt mare dascăl al pocăinţei, spune că „pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată (nepătimaşă n.n.) de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat (nejudecat n.n.). Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire (duhovnicească) adâncă”[15]

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: «Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut» (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui”.

Însă, pocăinţa, înţeleasă ca dorinţă de schimbare a vieţii păcătoase şi ca mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este şi împăcare a omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că: „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Să cerem Preamilostivului Dumnezeu ca, prin rugăciunile Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă pentru păcatele noastre şi bucurie de recunoştinţă pentru iubirea Lui milostivă, iertătoare şi vindecătoare, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

Cu dragoste, Maria