VINERI 13 DECEMBRIE 2013, SFÂNTUL IERARH DOSOFTEI - MITROPOLITUL MOLDOVEI !

SFÂNTUL  IERARH  DOSOFTEI, 

MITROPOLITUL  MOLDOVEI  !

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din ie 2005 s-a hotărât canonizarea unui mare ierarh moldovean secolul al XVII-lea: mitropolitul Dosoftei. Acesta s-a născut în anul 1624, în Suceava, pe atunci capitala ţării Moldovei, în familia unor creştini de neam român, Leonte (Leontari) Barilă şi Maria-Misira, numindu-se din botez Dimitrie. A învăţat carte la Suceava, apoi la şcoala superioară întemeiată de domnitorul Vasile Lupu la mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi şi la şcoala „Frăţiei ortodoxe" din Lvov, pe atunci în Polonia, reorganizată de marele mitropolit Petru Movilă al Kievului. în 1649, pe când avea numai douăzeci şi cinci de ani, s-a călugărit în mănăstirea Probota, ctitoria şi gropniţa domnitorului Petru Rareş şi a familiei sale.

Apreciat de toţi pentru învăţătura şi viaţa sa aleasă, în anul 1658 a fost ales episcop la Huşi, în 1660 la Roman, iar în 1571 era trecut în scaunul mitropolitan de la Iaşi, unde a păstorit (cu o întrerupere între 1674-1675) până în anul 1686.

În cei peste douăzeci şi cinci de ani de păstorire la Huşi, Roman şi Iaşi, vlădica Dosoftei a fost preocupat mai mult de probleme culturale, scriind lucrări originale sau traducând cărţi de slujbă şi de învăţătură din greceşte în româneşte. Era însă şi un ierarh cu o viaţă duhovnicească aleasă, statornic în dreapta credinţă şi bun îndrumător al poporului dreptcredincios. Mult mai târziu, cronicarul Ion Neculce (1672-1745), care îl va fi cunoscut, îl prezenta prin cuvintele: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu, n.n.) de felul lui. Şi era neam de mazâl (mic boier fără funcţii administrative sau boier înlăturat din funcţie, n.n.), prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură. Deplin călugăr şl cucernic şl blând ca un miel. În ţara noastră pe (a) ceastă vreme nu este om ca acela".

Aşa cum notam, Dosoftei a fost, în primul rând, un ierarh de mare cultură. Pe când era călugăr la Probota a tradus, pentru prima oară în româneşte, Istoriile lui Herodot, „părintele istoriei" (sec. al V-lea î.Hr.), un Pateric grecesc şi altele. În timp ce era episcop la Roman, a revăzut traducerea Vechiului Testament făcută de învăţatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul la Constantinopol, între anii 1661-1664, care se va tipări apoi în Biblia de la Bucureşti din 1688.

În 1673, a tipărit în mănăstirea ucraineană ortodoxă din Uniev, în Polonia, Psaltirea în versuri, cu 8634 de versuri, în peste 500 de pagini, prima versificare a Psaltirii nu numai de la noi, ci din tot Răsăritul ortodox. În însăşi foaia de titlu nota că a fost versificată „cu multă osteneală... în cinci ani, foarte cu osârdie mare". Iar în prefaţă scria că a lucrat „cu multă trudă şi vreme îndelungată" şi „am tâlcuit precum am putut mai frumos", într-adevăr, psalmii versificaţi de mitropolitul moldovean au adus multă mângâiere în sufletele credincioşilor români de pretutindeni, iar cu timpul unii dintre ei au intrat în cântecele de stea şi în colinde. Datorită acestei Psaltiri, Dosoftei este socotit ca primul nostru „poet naţional".

Mitropolitul Dosoftei mai are şi meritul că a fost şi primul ierarh care a început traducerea cărţilor de slujbă în limba română. Începutul l-a făcut cu Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, tradus din slavoneşte şi tipărit odată cu Psaltirea în versuri, la Uniev. După ce a refăcut vechea tipografie a Mitropoliei din Iaşi, a tipărit acolo Dumnezeiasca liturghie (1679), a doua traducere după cea a diaconului Coresi (Braşov, 1570) şi prima făcută de un ierarh; în 1683, a tipărit o nouă ediţie, întregită şi îndreptată, semn că era căutată de preoţi. în anii următori, a mai tradus şi tipărit Psaltirea de-nţeles (1680), Molităvnic de-nţeles (1681), Parimiile preste an (1683). In Molitvelnic şi în Paremii a mai adăugat o lucrare istorică proprie, şi anume un Poem cronologic despre domnii Moldovei, începând cu Dragoş Vodă şi până la Gheorghe Duca Vodă, care era atunci în scaun.

între anii 1682-1686, a tipărit o altă lucrare de mare însemnătate, tradusă şi prelucrată din greceşte şi slavoneşte, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume, la alcătuirea căreia a lucrat vreo douăzeci şi cinci de ani, după cum mărturisea el însuşi în prefaţă. în această lucrare (vol. IV, fila 52), Dosoftei menţiona pentru prima oară sfinţii moldoveni cinstiţi de evlavia populară, în frunte cu Daniil Sihastrul de la Voroneţ.

Aceasta a fost ultima carte tipărită de către mitropolitul Dosoftei, căci, din cauza vitregiei vremilor, a fost silit să-şi trăiască ultimii şapte ani de viaţă departe de ţară şi de păstoriţii săi. în anul 1686, regele Poloniei Jan Sobieski a pornit un război împotriva turcilor. A intrat cu oştile sale în Moldova, în speranţa că va fi ajutat de domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693), dar a fost nevoit să se retragă, fără să-şi poată îndeplini planurile. La retragerea din Moldova, regele polonez a luat cu el ca ostatic şi pe mitropolitul Dosoftei, care a avut curajul să mustre în public „nelegiuirea oştenilor" polonezi care jefuiau bunurile unor locaşuri de închinare, lucru pe care l-au relatat atât Dimitrie Cantemir, cât şi Ion Neculce. Din aceste motive, a fost luat „în robie". Ajungând în Suceava, mitropolitul a luat cu el şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, spre a le feri de profanări, precum şi odoarele Mitropoliei şi anumite acte de danie. Moaştele Sfântului Ioan vor fi readuse la Suceava abia după o sută de ani, în 1786.

În Polonia, mitropolitul Dosoftei, împreună cu câţiva călugări care îl însoţeau, au fost obligaţi să locuiască în cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiew (azi Nesterov, în Ucraina). Pentru bătrânul ierarh au fost zile grele, de lipsuri materiale, împreunate cu amărăciunile pribegiei. Din cauza acestora a fost nevoit să ceară sprijin financiar de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru (viitorul Petru cel Mare), precum şi de la patriarhul Ioachim al Moscovei, care l-au şl trimis diferite ajutoare.

În cel şapte ani de exil, mitropolitul a avut grija duhovnicească a puţinilor credincioşi români care trăiau în Polonia. Probabil în anul 1690 a hirotonit întru arhiereu pe protopopul văduv Iosif Stoica din Maramureş, care va deveni un apărător energic al ortodoxiei în faţa încercărilor autorităţilor locale de a-i trece pe românii maramureşeni la „unirea" cu Biserica Romei (în 1992, Iosif Stoica a fost trecut în rândul sfinţilor mărturisitori).

Dosoftei era preţuit de însuşi regele Jan Sobieski care, după cum scria cronicarul Ion Neculce, asista la slujba Sfintei Liturghii sau la sfinţirea apei la Bobotează săvârşite de mitropolit, „de să mira craiul şi toţi domnii leşeşti (polonezi, n.n.) şi lăuda de frumoasă ţărămonie ce are Biserica ţării noastre".

În acelaşi exil, şi-a continuat preocupările culturale, căci a întocmit o nouă versiune din Poemul cronologic despre domnii Moldovei, până la Constantin Cantemir. A tradus din limba greacă 154 de versuri din drama Erofili, prelucrată de un poet cretan după o piesă italiană; era prima încercare de traducere în româneşte a unei opere din dramaturgia universală. Tot acum a început să traducă în româneşte Expunerea credinţei ortodoxe, adică Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

La rugămintea mitropolitului Kievului şi a patriarhului Moscovei, Dosoftei a tradus acum din greceşte în slavo-rusă mai multe lucrări patristice pentru lămurirea unor probleme teologice controversate: Rânduielile sau poruncile Sfinţilor Apostoli, Tâlcuirea Sfintei Liturghii a Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul al Antiohiei, Dialog împotriva ereziilor şi Despre credinţa noastră a Sfântului Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, Mărgăritare din cuvântările unor Sfinţi Părinti (40 la număr, dintre care 34 ale Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice şi liturgice, cu titlul Despre prefacerea Sfintelor Daruri (epicleza), cu scurte explicaţii date de el însuşi. Aşadar, mitropolitul moldovean a fost un bun cunoscător al literaturii patristice, făcând-o cunoscută, prin traducerile lui, şi Bisericilor ortodoxe surori rusă şi ucraineană.

În cursul acestor strădanii teologice şi de apărare a învăţăturii ortodoxe în faţa încercărilor de a-i trece pe ucraineni şi puţinii români din regatul polon la „uniaţie", mitropolitul Dosoftei a trecut la Domnul, departe de ţară şi de păstoriţii lui, dar mereu cu gândul la ei, în ziua de 13 decembrie 1693. La căpătâiul lui vegheaseră cei câţiva călugări moldoveni care îl însoţiseră în exilul său polonez. Pleca pe drumul veşniciei cel care a condus trei eparhii moldovene un sfert de veac, cel care a versificat pentru prima oară Psaltirea în tot Răsăritul ortodox, primul nostru „poet naţional" (socotit un „Eminescu al secolului al XVII-lea"), cel care a tradus lucrări istorice şi literare în româneşte, cel care a tradus pentru prima oară în Moldova cărţi de slujbe în româneşte, cel care a atras atenţia pentru prima oară asupra „sfinţilor naţionali", primul mare cunoscător de la noi al literaturii patristice şi post-patristice, ierarhul cu aleasă viaţă duhovnicească şi care a îndurat un exil nedrept din partea regelui catolic al Poloniei.

Din aceste considerente, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în iulie 2005, ca el să fie trecut în rândul sfinţilor, urmând ca pomenirea lui să se facă în fiecare an la 13 decembrie, ziua în care a fost chemat de Domnul între aleşii Lui. (Informaţii preluate din volumul Sfinţi daco-romani şi români, avându-l drept autor pe Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2013)

                       Cu dragoste, Maria.