sâmbătă, 31 martie 2018
PREDICA LA SÂMBATA LUI LAZAR !
Predica la sîmbăta lui Lazăr !
Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Duminica Intrarii lui Hristos in Ierusalim. Cele doua zile alcatuiesc impreuna hotarul si puntea de legatura intre Postul Pastilor si Saptamana Patimilor: sunt doua zile de praznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o saptamana, Invierea lui Hristos – biruinta asupra mortii.
Informatiile pe care ni le ofera Sfintele Evanghelii despre Lazar sunt putine. Stim ca era din Betania, localitate identificata astazi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazar”. Era fratele Martei si al Mariei. Sfantul Evanghelist Ioan ne spune ca „Iisus iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar”. Din aceste cuvinte intelegem ca Lazar ocupa un loc aparte in inima Mantuitorului Hristos: se numara, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiati Lui, si, cu siguranta, aceasta se datora sinceritatii si deschiderii lor fata de Hristos.
Intrucat Betania era la numai trei kilometri departare de Ierusalim, Iisus venea deseori in casa celor trei frati pe care ii iubea. Traditia spune chiar ca Lazar ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a facut cina Mantuitorului in casa sa.
In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obisnuia sa se retraga cu ucenicii Sai in locuri pustii. Ura conducatorilor religiosi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decat evidente pe care le savarsise in ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din nastere) si mustrarile adresate lor ii determinasera sa-I doreasca moartea. De aceea, cautau prilej pentru a-L prinde si a-L omori. Insa nu venise inca vremea, Hristos Insusi avea sa aleaga cand sa fie dat in mainile lor.
„Eu sunt invierea si viata”
Hristos se afla, asadar, dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu, unde Ioan botezase candva. Aici a primit mesageri de la cele doua surori, Marta si Maria: Il rugau sa vina cat mai repede la casa lor, deoarece Lazar era grav bolnav. Nu se spune ce boala avea, insa aceasta era fara vindecare si ducea spre moarte. Totusi, Iisus nu raspunde imediat rugamintii lor; ramane inca doua zile in locul in care se afla. Apoi, insotit de ucenici, porneste spre Betania. Ajunge in sat in cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei si Mariei era inca mare: multi prieteni si cunoscuti de-ai lor erau inca alaturi de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o intalneste pe Marta, care, usor mustrator, Ii spune: „Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos ii raspunde: „Eu sunt invierea si viata!”, adica El este Cel care a adus la viata toate, dar si Cel care are putere sa biruiasca moartea. O va dovedi, de altfel, peste putine zile, cand, prin moartea Sa, primita de bunavoie, va birui moartea.
O intalneste apoi pe cealalta sora, Maria, venita si ea in graba, intrucat auzise ca Invatatorul a sosit in satul lor. Vazand durerea celor doua surori si a prietenilor acestora, Iisus S-a intristat si El, si, in fata mormantului lui Lazar a plans. Hristos, Viata si datatorul vietii, se afla fata in fata cu moartea. Cel care crease omul pentru o viata vesnica vedea inaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune si descompunere. Cere atunci sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului. Marta incearca sa se impotriveasca, spunand ca deja miroase urat, adica Lazar intrase in putrefactie. Hristos, indemnand-o sa aiba credinta, multumeste mai intai Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample, apoi il cheama pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata. Bucurie, uimire, cutremurare… Vazand minunea, unii dintre cei prezenti au crezut in Hristos, altii insa, amintind de fratii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea sa le fie trimis saracul Lazar inviat pentru a crede, au gasit cu cale sa mearga si sa-L parasca la farisei. Acum, sinedriul se intruneste si hotaraste uciderea lui Iisus, dar si a lui Lazar cel inviat.
Lazar cel inviat, episcop al Ciprului
Dupa Cincizecime, cand au inceput prigonirile impotriva crestinilor prin omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar a fugit, impreuna cu surorile lui, in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat, deoarece insasi existenta lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Cand apostolii Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit. Avand totdeauna in fata ochilor imaginea iadului din cele patru zile cat a fost mort, Lazar nu a mai zambit niciodata.
A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul, care avea o mare pretuire fata de Sfantul Lazar si care a compus stihirile de la vecernia Sambetei lui Lazar, a mutat moastele la Constantinopol, capitala imperiului. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica „Sfantului Lazar”, care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident, pe langa alte odoare, si moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii „Sfantul Lazar” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: „Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.
La slujba inmormantarii crestinilor, dar si la fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa mijloceasca pe langa Hristos: „…pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti…”
Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului
Se spune ca Lazar voia sa o revada pe Maica Domnului, intrucat trecuse mult timp de cand plecase din Tara sfanta. In acest scop, i-a trimis o corabioara. Maica Domnului, insotita de Sfantul Ioan Evanghelistul, a plecat cu aceasta corabioara spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtuna mare si, in loc sa ajunga la Larnaca, unde era Lazar, corabia a fost dusa la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plina de idoli si temple pagane. Maica Domnului si Sfantul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevarat. Foarte multi au fost convertiti atunci la crestinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o tara a monahilor, numita pana astazi Gradina Maicii Domnului.
De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit in Cipru si l-a intalnit pe episcopul Lazar. I-a oferit in dar doua manecute arhieresti si un omofor lucrate de ea. S-a intors apoi in Tara Sfanta.
Suntem chemati sa ne identificam cu Lazar
Slujbele Bisericii din aceasta perioada nu privesc insa minunea invierii lui Lazar ca pe un simplu eveniment petrecut candva, mai mult sau mai putin exterior noua, de care se face numai amintire in aceasta sambata; toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate in urma cu aproape doua mii de ani, raportand intamplarile de atunci la propria persoana.
Astfel, luni ni se spune: „Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar…”, marti: „Ieri si astazi a fost boala lui Lazar…”, miercuri: „Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile…”, joi: „Doua zile are astazi Lazar cel mort”, iar vineri: „Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei”.
Pe de alta parte, suntem chemati sa ne identificam cu Lazar: „Rastoarna, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trandaviei celei rele, si ma ridica din mormantul nesimtirii, spre lauda Ta, Cuvantule”. Asadar, pe fiecare dintre noi il invie Hristos in Lazar si pe fiecare dintre noi il elibereaza din moarte.
pr. Bogdan DEDU
Sursa: www.crestinortodox.ro
SFÂNTA EVANGHELIE DIN SÂMBATA LUI LAZAR ! ÎNVIEREA LUI LAZAR !
SFÂNTA EVANGHELIE din Sâmbata Lui Lazar !
ÎNVIEREA LUI LAZAR !
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN
ÎNVIEREA LUI LAZAR !
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN
CAPITOLUL 11
Învierea lui Lazăr. Arhiereii şi fariseii uneltesc împotriva lui Iisus.
Învierea lui Lazăr. Arhiereii şi fariseii uneltesc împotriva lui Iisus.
1. Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.
2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.
3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.
5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.
7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.
8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.
12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.
13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.
14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.
16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.
17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.
18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.
19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.
20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.
23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.
28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.
29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.
30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.
31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.
32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.
34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.
35. Şi a lăcrimat Iisus.
36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?
38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.
40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.
43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!
44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.
45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.
46. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus.
47. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?
48. Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul.
49. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic;
50. Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.
51. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam,
52. Şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi.
53. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă.
54. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi.
55. Şi era aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească.
56. Deci căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?
57. Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci, că dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă.
2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.
3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.
5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.
7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.
8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?
9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.
12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.
13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.
14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.
16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.
17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.
18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.
19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.
20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.
21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.
23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.
28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.
29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.
30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.
31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.
32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.
33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.
34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.
35. Şi a lăcrimat Iisus.
36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?
38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.
39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.
40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?
41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.
43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!
44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.
45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.
46. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus.
47. Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?
48. Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul.
49. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic;
50. Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.
51. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam,
52. Şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi.
53. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă.
54. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi.
55. Şi era aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească.
56. Deci căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?
57. Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci, că dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă.
Cu dragoste,Maria.
PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA , DIN ZIUA FLORIILOR
1 Aprilie 2018 !
INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM !
|
Predica Părintelui Cleopa ,la Duminica Floriilor !
"Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la praznic, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine la tine şezând pe mânzul asinei". Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci, după ce S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune."
Ioan 12, 1-18
Ioan 12, 1-18
Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei(Ioan 12, 14-15)
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfântul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămânţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămânţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).
La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfântului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mânzul asinei (Zaharia 9, 9).
Dar, fraţii mei, ce simbolizează mânzul asinei despre care a proorocit Zaharia atât de arătat, iar Domnul şezând pe el a împlinit proorocia? Mânzul asinei, ca orice mânz, este sălbatic şi anevoie de îmblânzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pământului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblânzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.
Şederea lui Iisus Hristos pe mânzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mânzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncându-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzând propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).
Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mântuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întâmpinat cu stâlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această evlavie şi credinţă l-au primit pe Mântuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mântuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunând sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul(Ioan 11, 47-48).
Vedeţi, fraţii mei, câtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Câtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atâta evlavie şi cinste îl primea pe Mântuitorul. Încă şi mulţi din iudeii, care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Câtă dreptate avea Mântuitorul când îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Câtă orbire sufletească şi câtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).
Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicând: Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindec (Isaia 6, 10).
Iubiţi credincioşi,
Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mântuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim câte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.
Ascultaţi ce zice Sfântul Vasile cel Mare despre zavistie: "Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osândiţi întru aceeaşi osândă cu el. Că dacă cel ce se mândreşte, cade în osânda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decât zavistia nu rămâne în inimile oamenilor, care preapuţin mâhneşte pe cei de afară, dar este cea întâi şi mai aproape răutate la cel ce o are.
Căci precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănâncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănâncă pântecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mânca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mâhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scârbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sunt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi râvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobândesc de la el faceri de bine.
Acestea toate sunt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorât şi se tulbură, cârteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărât şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adânc care roade şi mănâncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sunt pline Scripturile de leacuri pentru ea..." (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).
Să auzim şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie. "Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decât iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobândeşte banii; iar invidiosul şi zavistnicul atunci se bucură când altul pătimeşte şi păgubeşte şi îşi pierde munca lui şi socoteşte câştig primejdiile şi pagubele altora.
Deci care altă patimă este mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topeşte pe sine şi se lipseşte de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănâncă lemnul şi molia roade lâna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sunt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mânie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, când le face cineva bine, ca şi când le-ar face o strâmbătate, asemenea demonilor, sunt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mântuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decât pizma şi zavistia".
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Floriilor când Mântuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfânta Evanghelie cu câtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu câtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.
Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămâna Mare a Sfintelor şi Mântuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că până acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfânta Împărtaşanie, mai aveţi numai câteva zile până la Sfintele Paşti. Nu mai amânaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sunt foarte ocupaţi.
Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sunt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cântări de peste an. Veniţi seară de seară cât mai mulţi la sfânta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică când Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să râdem şi să bem când Fiul lui Dumnezeu este dat în mâinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mâncăm acum când Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, când Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vândut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?
Să mergem săptămâna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mântuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mântui.
Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mâini. Să-L întâmpinăm şi noi pe Hristos cu stâlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că suntem ca nişte pomi fără roade pe pământ, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.
Hristos este vândut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mântuitorul nostru săvârşeşte prima Sfântă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfânta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfânta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vânzătorul, când s-a împărtăşit "a intrat satana în el", căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mântuitorul.
Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tâlhari, pentru Mântuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plângem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plângem păcatele noastre lângă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormânt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormântul Domnului, să-L tămâiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfântă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.
De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina Învierii Mântuitorului şi vom putea cânta cântarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.
(Părintele Cleopa Ilie, Predică la Duminica Floriilor, Editura Mănăstirii Sihăstria, 1996)
Află cum poți prelua titlurile din Doxologia
în saitul sau blogul personal!
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfântul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămânţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămânţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).
La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfântului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mânzul asinei (Zaharia 9, 9).
Dar, fraţii mei, ce simbolizează mânzul asinei despre care a proorocit Zaharia atât de arătat, iar Domnul şezând pe el a împlinit proorocia? Mânzul asinei, ca orice mânz, este sălbatic şi anevoie de îmblânzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pământului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblânzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.
Şederea lui Iisus Hristos pe mânzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mânzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncându-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzând propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).
Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mântuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întâmpinat cu stâlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această evlavie şi credinţă l-au primit pe Mântuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mântuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunând sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul(Ioan 11, 47-48).
Vedeţi, fraţii mei, câtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Câtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atâta evlavie şi cinste îl primea pe Mântuitorul. Încă şi mulţi din iudeii, care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Câtă dreptate avea Mântuitorul când îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Câtă orbire sufletească şi câtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).
Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicând: Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindec (Isaia 6, 10).
Iubiţi credincioşi,
Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mântuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim câte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.
Ascultaţi ce zice Sfântul Vasile cel Mare despre zavistie: "Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osândiţi întru aceeaşi osândă cu el. Că dacă cel ce se mândreşte, cade în osânda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decât zavistia nu rămâne în inimile oamenilor, care preapuţin mâhneşte pe cei de afară, dar este cea întâi şi mai aproape răutate la cel ce o are.
Căci precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănâncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănâncă pântecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mânca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mâhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scârbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sunt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi râvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobândesc de la el faceri de bine.
Acestea toate sunt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorât şi se tulbură, cârteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărât şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adânc care roade şi mănâncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sunt pline Scripturile de leacuri pentru ea..." (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).
Să auzim şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie. "Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decât iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobândeşte banii; iar invidiosul şi zavistnicul atunci se bucură când altul pătimeşte şi păgubeşte şi îşi pierde munca lui şi socoteşte câştig primejdiile şi pagubele altora.
Deci care altă patimă este mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topeşte pe sine şi se lipseşte de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănâncă lemnul şi molia roade lâna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sunt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mânie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, când le face cineva bine, ca şi când le-ar face o strâmbătate, asemenea demonilor, sunt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mântuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decât pizma şi zavistia".
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Floriilor când Mântuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfânta Evanghelie cu câtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu câtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.
Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămâna Mare a Sfintelor şi Mântuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că până acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfânta Împărtaşanie, mai aveţi numai câteva zile până la Sfintele Paşti. Nu mai amânaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sunt foarte ocupaţi.
Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sunt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cântări de peste an. Veniţi seară de seară cât mai mulţi la sfânta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică când Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să râdem şi să bem când Fiul lui Dumnezeu este dat în mâinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mâncăm acum când Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, când Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vândut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?
Să mergem săptămâna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mântuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mântui.
Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mâini. Să-L întâmpinăm şi noi pe Hristos cu stâlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că suntem ca nişte pomi fără roade pe pământ, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.
Hristos este vândut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mântuitorul nostru săvârşeşte prima Sfântă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfânta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfânta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vânzătorul, când s-a împărtăşit "a intrat satana în el", căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mântuitorul.
Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tâlhari, pentru Mântuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plângem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plângem păcatele noastre lângă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormânt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormântul Domnului, să-L tămâiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfântă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.
De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina Învierii Mântuitorului şi vom putea cânta cântarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.
(Părintele Cleopa Ilie, Predică la Duminica Floriilor, Editura Mănăstirii Sihăstria, 1996)
Află cum poți prelua titlurile din Doxologia
în saitul sau blogul personal!
Cu dragoste, Maria.
SFÂNTA EVANGHELIE DIN DUMINICA FLORIILOR ! INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM !
LA UTRENIE ,
SFÂNTA EVANGHELIE DE LA MATEI !
(XX , 1- 11 ; 15 - 17 )
În vremea aceea când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit în Betfaghi , la Muntele Măslinilor , atunci a trimis IISUS pe doi ucenici , zicându-le : mergeţi în satul care este înaintea voastră , şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea ; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la MINE . Şi dacă vă va zice cineva ceva , să -i spuneţi că-i trebuie DOMNULUI şi numaidecât le va trimite . Iar acestea toate s-au făcut , ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul , care zice : spuneţi fetei Sionului : iată împăratul tău vine la tine, blând şi şezând pe asină şi pe mânz , fiul celei de sub jug. Mergând deci ucenicii au făcut cum le-a poruncit IISUS . Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus hainele lor şi EL a şezut peste ele.Cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele lor în calea LUI , iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe drum. Iar mulţimile care mergeau înainte şi cele care veneau pe urmă , strigau , zicând : Osana, Fiul lui David , bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului ! Osana , întru cei de sus !
Şi intrând IISUS în Ierusalim , tot oraşul s-a mişcat , zicând : cine este Acesta ? Iar mulţimile răspundeau : Acesta este IISUS , proorocul din Nazaretul Galileii. Atunci căpeteniile preoţilor şi cărturarii , văzând minunile pe care le făcuse şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau : Osana , Fiul lui David ! , s-au umplut de mânie şi I-au zis : auzi ce zic aceştia ? Iar IISUS le-a răspuns : da . Dar , oare, niciodată n-aţi citit că : din gura copiilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă ? După aceea , lăsându-i , a plecat din Ierusalim în Betania şi a rămas noaptea acolo.
SLAVĂ ŢIE DOAMNE , SLAVĂ ŢIE !
LA SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE ,
SFÂNTA EVANGHELIE DE LA IOAN !
( XII, ( 1 -18 )
Înainte de Paşti cu şase zile , a venit IISUS în Betania , unde era Lazăr , cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea ,iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu Dânsul la masă . Atunci Maria , luând o litră cu mir de nard curat , de mult preţ , a uns picioarele lui IISUS şi le-a şters apoi cu părul ei , iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi , Iuda al lui Simon Iscarioteanul , care avea să-l vândă pe Dânsul , a zis : de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor ?
Dar el a zis aceasta , nu pentru că îi era grijă lui de săraci , ci pentru că era fur şi , având punga la el ,lua din ce se punea în ea . IISUS însă a zis : lăsaţi-o , căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat .
Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea .
Şi din iudei ,mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru IISUS , ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor , ca şi pe Lazăr să-l omoare , fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în IISUS . Iar a doua zi , mulţimea de popor care venise la praznic , auzind că vine IISUS în Ierusalim , au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea LUI şi strigau : Osana , bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului , împăratul lui Israel ! Iar IISUS , aflând un asin tânăr , a şezut pe el , precum este scris : nu te teme , fiica Sionului ; iată împăratul tău vine la tine , şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început ; ci după ce S-a prea mărit IISUS , atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit .Deci mulţimea care fusese cu EL mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea LUI , pentru că auzise că a făcut această minune.
SLAVĂ ŢIE DOAMNE, SLAVĂ ŢIE !
Lăsaţi totul deoparte şi mergeţi la Sfânta Biserică , unde după săvârşirea SFINTEI LITURGHII, se vor împărţi credincioşilor ramuri de salcie, ramuri sfinţite, pe care să le aşezăm frumos la Sfanta Icoana din casa noastra, până la FLORIILE din anul viitor.
Dragilor, nu staţi acasa in ziua INTRARII DOMNULUI în IERUSALIM !
Ci veniţi la Sfanta Biserica aşternând în calea MÂNTUITORULUI , inima şi sufletul nostru, dragostea şi toată fiinţa noastra, pentru ca IISUS să le atingă ,iar noi să fim izbăviţi de tot necazul, de toată durerea şi suspinul.
Cu dragoste şi preţuire, Maria.
SÂMBĂTA LUI LAZAR ! ÎNVIEREA LUI LAZAR !
SÂMBĂTA LUI LAZAR !
31 Martie 2018 !
INVIEREA LUI LAZAR SI INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM. Predica si talcuirea exhaustiva a IPS Hierotheos Vlachos
Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile), Invierea lui Lazar, IPS Hierotheos Vlachos, Sfantul Chiril al Alexandriei, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare | |
“Hristos Se arata intotdeauna in chip umil, nevoind sa provoace prea mult furia si patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvaluie ascunzandu-Se si Se ascunde dezvaluindu-Se. Numai cei care au viata duhovniceasca si inima sensibila Il pot recunoaste“.
“Atunci cand a venit vremea sa patimeasca pentru neamul omenesc, Hristos a intrat in Ierusalim, unde iudeii I-au pregatit o primire triumfala. Aceasta primire a fost cauzata de minunea invierii lui Lazar, care fusese mort vreme de patru zile si ingropat in mormant. Dezamagiti de starea sociala si nadajduind in venirea lui Mesia, iudeii credeau ca El era stapanul lui Israel pe care il asteptau. Trebuie sa spunem ca aceste asteptari mesianice ale lor erau indisolubil legate de luptele pentru eliberarea poporului si pentru dobandirea libertatilor etnice.
Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim sunt strans legate intre ele si de aceea nu pot fi analizate separat. Desigur, in cadrul celor douasprezece mari praznice imparatesti ale Bisericii, ele sunt doua sarbatori de sine statatoare, insa din motivul pe care l-am explicat mai inainte, vor fi analizate impreuna.
De altfel legatura dintre ele se vadeste si din randuiala liturgica, pentru ca la sarbatoarea invierii lui Lazar din sambata de dinaintea Floriilor cat si in duminica Floriilor cantamacelasi tropar.
“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana Celui dintru inaltime, binecuvantat esti Cel ce vii intru numele Domnului“.
La ambele sarbatori, Hristos este cantat si slavit ca biruitor al mortii. Ramurile de finic pe care oamenii le tin in maini in acea zi sunt simbolul biruintei si al triumfului datorat invierii lui Lazar, care a fost preinchipuirea Invierii lui Hristos, dar si a invierii de obste a tuturor oamenilor.
Prin urmare, mai intai vom dezvolta subiectul invierii lui Lazar, iar mai apoi, vom analiza intrarea lui Hristos in Ierusalim.
1. Invierea lui Lazar – adeverire a invierii de obste
Invierea lui Lazar ne este infatisata de Sfantul Evanghelist Ioan (Ioan 11, 1 si urm.), fiind prevestirea Invierii Domnului, dar si preinchipuirea invierii de obste a tuturor oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. De aceea, ea are o insemnatate foarte mare.
Textul evanghelic referitor la acest eveniment poate fi impartit in trei parti prinicipale. Prima parteeste aceea in care Hristos le spune ucenicilor Sai despre boala lui Lazar si mai apoi despre moartea acestuia, a doua parte este intalnirea lui Hristos cu surorile lui Lazar, care plangeau moartea fratelui lor, iar a treia parte este invierea minunata a lui Lazar. Din aceste evenimente se pot desprinde multe adevaruri teologice, ca de exemplu, acela ca Hristos este invierea sau ca toti oamenii vor invia in vremea de apoi, pe care insa nu le vom analiza in detaliu.
Ne vom opri asupra faptului a Biserica praznuieste invierea lui Lazar ca pe o adeverire a invierii de obste a oamenilor. De aceea, in troparul sarbatorii cantam triumfator:
“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“.
In acest fel, Hristos a oferit certitudinea ca ii va invia pe toti oamenii. Asadar, nu vor invia numai dreptii, in vreme ce pacato
sii vor disparea, ci vor invia cu totii si se vor infatisa inaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos.
sii vor disparea, ci vor invia cu totii si se vor infatisa inaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos.
Prezenta impunatoare a lui Hristos in fata mormantului si a mortii, vocea Sa poruncitoare prin care sufletul lui Lazar s-a intors in trupul mort, readucerea la viata a trupului lui Lazar, si prezenta plina de viata a lui Lazar in casa sa, impreuna cu cei apropiati lui, sunt preinchipuiri ale celor ce se vor petrece la cea de-a Doua Venire a Domnului. Cu adevarat, aceasta minune savarsita de Hristos a fost inchipuirea “invierii de obste a mortilor” (Sfantul Chiril al Alexandriei).
Intre invierea lui Lazar si invierea oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos exista, fara indoiala, o diferenta esentiala. Dupa inviere, Lazar nu a luat trup duhovnicesc, ci acelasi trup pe care il avea inainte sa moara, cu toate trasaturile caracteristice stricaciunii si supunerii fata de moarte, drept care avea nevoie in continuare de hrana si de toate cele necesare pentru intretinerea trupului biologic. Acest lucru reiese si din faptul ca ma apoi el a murit din nou. Asadar, in ciuda invierii sale, el a luat trup muritor si vremelnic. Insa dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile vor invia, ele vor fi duhovnicesti, nemaiavand nevoie de hrana, de somn, de apa sau de vesminte.
Invierea lui Lazar a aratat ca Hristos, Care a savarsit aceasta mare minune prin Dumnezeirea Sa, poate sa ii invieze pe oameni in ziua pe care El o va alege. El este Dumnezeu puternic si stapanitor.
2. “Lazar, prietenul nostru, a adormit“
Dupa cum se vede in Evanghelie, Lazar era prieten cu Hristos. Nu numai el, dar si surorile sale, Maria si Marta, Ii erau apropiate Domnului. Comunicarea si legatura Mariei si a Martei cu Hristos si indrazneala pe care o aveau fata de Acesta arata apropierea dintre ei. Surorile lui Lazar i-au trimis veste lui Hristos: “Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav” (Ioan 11, 3). Iubirea lui Hristos fata de intreaga familie reiese din fraza: “Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar” (Ioan 11, 5). In ceasul in care Hristos a anuntat moartea lui Lazar, l-a numit pe acesta prieten al Sau si al tuturor ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru a adormit“ (Ioan 11, 11). Atunci cand Maria a venit plangand in intampinarea Domnului si a ucenicilor, vazand durerea ei si auzind cele spuse de ea, Hristos a lacrimat, iar iudeii au zis: “Iata cat de mult il iubea“ (Ioan 11, 36). Dupa invierea lui Lazar, Hristos a mers in casa acestuia la cina pe care I-au pregatit-o (Ioan 12, 1-3).
Asadar, din aceste fragmente se vede faptul ca Hristos il iubea foarte mult pe Lazar si pe surorile lui. Sfantul Andrei al Cretei l-a numit pe Lazar fericit pentru ca era iubit de Hristos, Care este Insasi Iubirea. In continuare, el spune ca nu este deloc de mirare faptul ca si femeile, adica Marta si Maria, erau iubite de Hristos – care a venit in lume ca sa cheme la El pe toti oamenii – pentru ca aveau barbatie sufleteasca. Aceasta inseamna ca Marta si Maria, care simbolizeaza practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea), dupa cum vom vedea mai tarziu, depasisera bariera emotionala si iubeau deplin si adevarat. Prin urmare, ele erau vredinice de a fi mult iubite de Hristos.
La inceput, Hristos a aflat ca Lazar s-a inbolnavit de la Marta si de la Maria. Sfantul Chiril al Alexandriei vorbeste despre obraznicia bolii care a indraznit sa vina pana si la oamenii care erau iubiti de Dumnezeu. Dar dupa cum vedem din toate textele Sfintei Scripturi sau din scrierile Parintilor Bisericii, si sfintii care sunt uniti cu Dumnezeu sufera actiunea bolii.
In continuare, deoarece, ca Dumnezeu ce era, Hristos stia ca Lazar a murit, El le-a spus ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru, a adormit” (Ioan 11, 11). El considera ca moartea temporara a trupului este un somn, de vreme ce, printr-un simplu gest al Celui care este viata adevarata, ea inceteaza sa mai existe; In plus, Hristos vorbeste despre moarte ca despre un somn, pentru ca nu a vrut nici macar sa pomeneasca moartea, adica sa-i rosteasca numele, tocmai pentru ca El a creat omul pentru nestricaciune (Sfantul Chiril al Alexandriei).
Atata timp cat traiesc in alcatuirea lor biologica si in conditiile de viata corespunzatoare acesteia, prietenii lui Dumnezeu sunt supusi stricaciunii si mortii, pentru ca sunt imbracati in haine de piele. Desigur, agonia mortii nu pune stapanire pe ei, pentru ca moartea este invinsa prin puterea lui Hristos; cu toate acestea, moartea este o realitate. Insa, prin prietenia lor cu Hristos, ei primesc inca de pe acum semintele nemuririi. Dupa slavita lor moarte, si trupul scapa de stricaciune, pentru ca moastele celor mai multi dintre sfinti nu putrezesc, iar la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, vor invia intru nestricaciune.
3. Vadirea firii omenesti si dumnezeiesti a lui Hristos
In cazul mortii si invierii lui Lazar se vadeste si taina dumnezeiestii iconomii, precum si felul in care lucrau cele doua firi ale lui Hristos.
Atunci cand ne-am referit la sarbatoarea Nasterii dupa trup a lu Hristos, ni s-a dat ocazia sa vorbim despre cele doua firi ale lui Hristos si sa facem analiza termenilor fara schimbare, fara amestecare si fara despartire, stabiliti de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic. Fara schimbarearata ca firea dumnezeiasca si cea omeneasca au ramas neschimbate, lucru care inseamna ca nici firea dumnezeiasca nu a devenit omeneasca, nici firea omeneasca nu s-a dezbracat de trasaturile ei pentru a se face dumnezeiasca. Niciuna din cel doua firi nu si-au pierdut caracteristicile sale firesti. Fara amestecare inseamna ca nu s-a facut nici o amestecare intre energiile celor doua firi. Firea dumnezeiasca le face pe toate cele dumnezeiesti, iar firea omeneasca le face pe toat cele omenesti. Fara despartire inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit niciodata si de aceea, atunci cand Hristos le savarsea pe cel dumnezeiesti, era prezenta si fire omeneasca, iar cand le facea pe cele omenesti, contribuia si firea dumnezeiasca. Pentru a prezenta acest adevar, Sfintii Parinti spun ca fiecare fire lucra “in comuniune cu cealalta“.
Din cazul invierii lui Lazar, se vede cum anume lucrau cele doua firi. Ca om, Hristos a lacrimat pentru moartea prietenului Sau, Lazar, dar ca Dumnezeu, l-a inviat prin puterea Sa dumnezeiasca. In continuare, vom aprofunda aceasta tema, analizand si alte laturi ale evenimentelor legate de moartea si de invierea lui Lazar.
Atunci cand a anuntat moartea prietenului Sau, Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre adormire, in vreme ce, mai tarziu, cand a vorbit despre moartea lui Lazar, nu l-a mai caracterizat pe acesta ca prieten. El vorbeste despre moartea lui Lazar, iar in acelasi timp, Isi exprima hotararea de a merge spre a-Si invia prietenul. Dupa cum spune Sfantul Andrei al Cretei, acest lucru nu este numai dovada a iconomiei, ci si semn al prezentei Dumnezeirii, deoarece Dumnezeirea Se retragea in fata celor omenesti si a tuturor lucrurilor legate de boala fizica, datorata luarii de catre Cuvant a firii omenesti, iar iconomia limita lucrurile care apartineau autoritatii dumnezeiesti, tot ca urmare a luarii de catre Cuvant a firii omenesti. Asadar,autoritatea si puterea dumnezeiasca se retrageau in fata tuturor celor omenesti, iar iconomia le retragea si le limita pe cele dumnezeiesti, datorata faptului ca Hristos a luat asupra Sa firea omeneasca. Aceasta este marea taina a chenozei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.
Infatisand faptele legate de intalnirea lui Hristos cu Maria, sora lui Lazar, Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Hristos a lacrimat (Ioan 11, 35). In Evanghelii se mentioneaza de doua ori ca Hristos a plans. Prima data, atunci cand S-a aflat in fata mortii prietenului Sau, Lazar, iar a doua oara, atunci cand venea spre Ierusalim (Luca 19, 41). Lacrimile sunt dovada firii omenesti, dar si a faptului ca Hristos a luat firea omeneasca pe de-a-ntregul. Asadar, Hristos a aratat si in acest fel ca, pe langa faptul ca era Dumnezeu desavarsit, era si om intreg si desavarsit.
Hristos a lacrimat pentru moartea lui Lazar si pentru faptul ca a vazut patrunderea mortii, uratirea chipului omenesc si stricarea firii omului ca urmare a pacatului (Sfantul Andrei al Cretei). Omul nu a fost zidit pentru a muri, dar pacatul a facut sa patrunda in el stricaciunea. Numai Hristos, Care este Creatorul omului si prototipul zidirii acestuia, stie cum era el la inceputurile sale si ce a ajuns ca urmare a pacatului. De asemenea, si atunci cand a plans la vederea Ierusalimului, Hristos a aratat marea Sa mila, pentru ca S-a gandit la cele care urmau sa se petreaca, dar si pentru faptul ca nu voia sa-i omoare pe oamenii din acelasi oras din pricina a ceea ce aveau sa faca aceastia impotriva Lui. In plus, a plans pentru indiferenta Ierusalimului, adica pentru indiferenta locuitorilor lui (Cuviosul Teofilact).
Pe langa faptul ca a lacrimat in fata mortii lui Lazar si a durerii Mariei, Hristos a simtit si zbucium sufletesc. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca, atunci cand Hristos i-a vazut plangand pe Maria si pe iudeii care erau de fata, “a suspinat cu duhul si s-a tulburat intru Sine“ (Ioan 11, 33).
Interpretarea acestei fraze necesita multa atentie, pentru ca in ea se ascunde din nou taina lucrarii celor doua firi ale lui Hristos. Tocmai de aceea, o vom aborda in contextul analizei interpretative a Sfantului Chiril al Alexandriei.
Deoarece dupa fire, Hristos nu a fost numai Dumnezeu, ci si om, El a suferit ca un om. Atunci cand tristetea provocata de lacrima incepe sa se miste in Hristos, trupul Sau era mustrat intr-o anumita masura de puterea Duhului Sfant. Trupul omenesc tremura, se tulbura si era confuz, pentru ca nu putea suporta miscarea Dumnezeirii Care Se unise cu trupul. De altfel, prin intruparea Sa, Hristos a urmarit sa omoare slabiciunea trupului cu puterea Sfantului Duh si sa izbaveasca firea omeneasca de trasaturile pamantesti.
Hristos a luat trup supus patimii si mortii pentru a-l scapa pe om de hainele de piele pe care acesta le-a imbracat dupa caderea lui Adam. El a primit tulburarea din patima in acelasi fel in care a primit foamea sau oboseala. Cu alte cuvinte, pentru ca Hristos era om, in El se miscau atat patimile nepacatoase ale trupului, cat si patimile nepacatoase ale mintii, adica tulburarea care vine din aducerea-aminte.
Un alt lucru care atrage atentia este ca Hristos a intrebat unde l-au ingropat pe Lazar.Daca oamenii care traiesc in Hristos cunosc multe din lucrurile viitoare, pentru ca le sunt descoperite de harul lui Dumnezeu, cu atat mai mult Hristos le stia pe toate. Fiind Dumnezeu, El nu stia numai ceea ce se petrecea atunci, ci si lucrurile viitoare, inainte ca ele sa inceapa a se petrece. Hristos a spus ca nu stie unde au pus trupul mort al lui Lazar pentru a arata ca firea omeneasca este saraca si roaba, vadind astfel sfanta chenoza, adica aplecarea Sa catre om, dar si pentru a-i face pe oamenii care erau acolo sa se indrepte spre locul unde urma sa aiba loc minunea (Sfantul Chiril al Alexandriei).
Inainte de minunea invierii lui Lazar, Hristos a facut rugaciune catre Tatal Sau:
“Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 41-42).
Prin acest cuvant, Hristos a aratat faptul ca este egal cu Parintele Sau, pentru ca a fost trimis de Tatal si savarseste minunile dupa voia Acestuia. Desigur, trebuie observat faptul ca voia a fost inainte de replamadirea omului, adica de invierea lui Lazar, dupa cum odinioara, voia a fost inainte de zidirea primului om, adica a lui Adam. Intre aceste doua cazuri exista insa o diferenta. Atunci (la zidirea lui Adam), Tatal a spus Fiului: sa facem om, iar Fiul a ascultat, dar acum, Fiul vorbeste Tatalui, iar Tatal asculta. De aici vedem ca Fiul si Tatal sunt de o cinste si de o voie (Sfantul Grigore Palama). Prin urmare, aceasta rugaciune s-a facut pentru iudei, spre a-i face pe acestia sa inteleaga ca Hristos a venit de la Tatal, ca El este Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu si ca are aceeasi voie si aceeasi fire cu Tatal(Sfantul Andrei al Cretei).
Asadar, rugaciunea a fost rostita pentru multimea care era de fata. Cuvintele care au urmat – adicaLazare, vino afara! – nu au mai fost cuvinte de rugaciune, ci cuvinte de stapan, care exprimau puterea. Hristos ar fi putut sa-l invieze pe Lazar de la distanta si fara a striga cu putere, prin simpla sa voie. Insa El a strigat cu glas mare:Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43)pentru poporul care era de fata.Toti cei de acolo trebuiau sa creada ca Hristos este Cel care cheama din nefiinta la fiinta si Care le tine pe toate prin puterea Sa, iar acest lucru trebuia sa fie dovedit prin toate simturile trupului. Astfel, prin vaz iudeii il vedeau pe Lazar in mormant, prin miros simteau mirosul greu al mortului, prin pipait au ridicat piatra, au dezlegat legaturile de pe trup si au dat la o parte mahrama de pe fata, iar cu urechile lor trebuiau sa inteleaga puterea stapanitoare a lui Hristos (Sfantul Grigore Palama).
Prin toate acestea, s-a vadit faptul ca Hristos era Dumnezeu-Om, adica Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, si ca avea doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, firi care lucrau fara schimbare, fara amestecare si fara despartire. Din minunea invierii lui Lazar intelegem ca Hristos este Imparat si Stapan, dar in acelasi timp, vedem si smerirea Sa pentru mantuirea neamului omenesc.
4. Motivatiile invierii lui Lazar in cea de-a patra zi
In timpul vietii Sale de pe pamant, Hristos a savarsit trei invieri din morti asupra unor oameni care se aflau in diferite momente de la moarte. Prima a fost invierea fiicei lui Iair,imediat dupa ce aceasta murise, a doua a fost invierea fiului vaduvei din Nain, care s-a facut in ceasul cand mortul era dus la ingropare, iar a treia a fost invierea lui Lazar, care a fost savarsita in cea de-a patra zi de la moarte.
Sfantul Evanghelist Ioan spune: Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant (Ioan 11,17). Mai tarziu, atunci cand Hristos a poruncit sa fie ridicata piatra de pe gura pesterii unde era inmormantat Lazar, Marta, sora mortului, I-a spus: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi(Ioan 11,39).
Aceste fragmente arata ca trecusera patru zile de la moartea lui Lazar, adica de la iesirea sufletului din trup, dar si ca incepuse deja descompunerea trupului. Insa, prin puterea Sa, Hristos a poruncit sufletului sa se intoarca, iar in acelasi timp, a tamaduit si a reinnoit trupul. Prin urmare, ne aflam cu adevarat in fata replamadirii si a rezidirii, pentru ca descompunerea care incepuse in trup a fost vindecata.
Faptul ca Hristos l-a inviat pe Lazar la patru zile de la moartea acestuia a avut o motivatie precisa, tinand cont ca El nu a facut nimic fara un anumit scop. Comentand acest episod, Sfintii Parinti ai Bisericii aduc in atentie motivele sale principalele, fara insa a epuiza tema. Mai intai,iudeii trebuiau sa creada ca Cel care are putere sa invieze un om mort de patru zile are puterea de a Se invia si pe Sine dupa trei zile: „Pentru ca mai degraba este a se ridica din morti dupa trei zile decat dupa patru zile” (Sfantul Andrei al Cretei). Apoi, cu cat trecea mai mult timp din ziua mortii, cu atat mai mult era pretuita puterea lui Hristos (Sfantul Andrei al Cretei). In plus, fiindca incepuse descompunerea trupului, minunea avea sa fie nemaivazuta, dat fiind faptul ca Hristos a curmat avantul stricaciunii (Sfantul Andrei al Cretei). De asemenea, pentru ca invierea lui Lazar reprezinta prevestirea invierii de obste a oamenilor, Hristos l-a inviat pe Lazar in cea de-a patra zi, astfel incat sa arate ca invierea de obste se va face din cele patru elemente din care este alcatuit trupul omenesc.
Din toate cele prezentate aici, se vede faptul ca, prin invierea lui Lazar, Hristos preinchipuie invierea de obste a trupurilor omenesti, Acela Care l-a inviat pe Lazar, ce era mort de patru zile si mirosea, poate sa-i invieze si pe oamenii ale caror trupuri s-au descompus dupa iesirea sufletului din ele. De altfel, invierea viitoare a trupurilor se mai numeste si renastere sau rezidire, pentru ca este vorba despre o noua creare. Aceasta noua creare nu inseamna ca trupurile vor capata o alta forma, fiindca, ramanand aceleasi, ele vor fi izbavite de stricaciune si de stapanirea mortii, devenind trupuri duhovnicesti.
5. Cuvintele poruncitoare ale lui Hristos
In acord cu cele spuse pana in acest moment este si talcuirea pe care a facut-o Sfantul Andrei al Cretei cuvintelor Mantuitorului Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43). Talcuind porunca lui Hristos, Sfantul Andrei spune ca ea are doua motivatii.
Mai intai, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut lui Lazar sa invieze pentru a arata cum va fi invierea cea de obste si cum, intr-o clipita, fiecare fiinta se va insufleti. Ceea ce s-a petrecut cu Lazar, care, la vocea lui Hristos, a inceput sa se miste si a iesit din mormant, la cea de-a Doua Venire a Domnului, se va petrece cu toti oamenii. Acela Care a spus odinioara sa fie lumina si sa fie tarie, acum porunceste: vino afara. Asa cum afirma Sfantul Andrei al Cretei, observam ca lui Lazar i s-au petrecut lucruri greu de inchipuit, pentru ca trupul sau a inceput a se misca, desi incetasera toate functiile sale. Astfel, vedem ca are respiratie in nari, ca venele ii sunt pline cu sange, in vreme ce vocea i se reintoarce in faringe, vorbele ii intra in urechi, ochii au puterea sa vada si nasul sa miroasa, mersul se face in mod firesc si, in general, tot trupul este inviorat si functioneaza normal, pentru ca sufletul s-a intors.
In al doilea rand, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut prietenului Sau, Lazar, sa invieze pentru a vedea toate lucrurile straine si peste fire care urmau sa se petreaca in acele zile la Ierusalim. Hristos ii vorbeste lui Lazar la persoana a doua si-i spune ca trebuie sa invieze pentru a-L vedea rastignit cu talharii si adapat cu otet si cu fiere, batut in cuie si impuns in coasta cu lancea, chinuindu-Se sub lumina soarelui, la mijlocul zilei, iar intunericul sa acopere soarele, Iudeii sa-L batjocoreasca si El sa teologhiseasca cu talharul.
Asadar, invierea lui Lazar trebuia sa arate felul in care se va face invierea de obste, dar si sa aduca marturia lucrurilor infricosatoare care urmau sa aiba loc in Ierusalim. Prin urmare, mortii inviati trebuiau sa confirme nerecunostinta si rautatea oamenilor.
Inviindu-l pe Lazar, Hristos a facut cel mai mare lucru cu putinta. Totusi, El a cerut ca Lazar sa fie dezlegat de ceilalti, avand in vedere faptul ca, asa cum erau inmormantati oamenii pe atunci, acesta era legat de maini si de picioare cu fasii de panza alba, iar fata ii era acoperita de o mahrama, adica de o basma. Porunca lui Hristos a fost categorica: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga (Ioan 11,44).
Şi acest lucru a avut o motivatie precisa, pentru caprocedand astfel, Hristos i-a facut martori ai celor intamplate pe iudeii care erau de fata, acestia convingandu-se cu mainile lor ca ceea ce s-a petrecut nu a fost o inchipuire. Iudeii trebuiau sa-l dezlege pe Lazar, iar acesta urma sa fie lasat sa mearga singur, astfel incat sa inteleaga cu totii ca cel care fusese mort si care incepuse sa putrezeasca nu mai avea nevoie sa fie sustinut pentru a merge, deoarece capatase o noua viata (Sfantul Andrei al Cretei).
In plus, fraza Dezlegati-l si lasati-l sa meargaexprima izbavirea omului de stricaciunea pacatului si a mortii la invierea de obste din morti. Intr-o anumita masura, pacatul ne-a infasurat chipul in valul rusinii si ni l-a legat cu pecetea mortii. Insa, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, trupurile noastre vor invia, iar noi ne vom misca liberi de stricaciune si de rautate. In acest fel, se va implini cuvantul Profetului Maleahi:Şi va rasari pentru voi, cei care va temeti de numele Meu, soarele dreptatii, cu tamaduire venind in razele lui si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat (Maleahi 3,20). Asadar, aceasta fraza a lui Hristos este preinchipuirea invierii de obste a oamenilor, care va insemna izbavirea de stricaciune si de moarte (Sfantul Chiril al Alexandriei).
6. Ce preinchipuie surorile Marta si Maria
De asemenea, prin aceasta fraza Hristos a dezvaluit actiunea puterii sfinte, dar si necesitatea actiunii puterii omenesti, pentru ca toate trebuie facute teantropic [divino-uman, n.n.]. Hristos l-a inviat pe Lazar prin puterea Dumnezeirii Sale, dar oamenii au fost aceia care au trebuit sa-l dezlege, iar Lazar insusi a trebuit sa mearga. Dumnezeu nu-l inlocuieste pe om, ci face ceea ce omul nu poate, in vreme ce omul trebuie sa lucreze in armonie cu energia lui Dumnezeu. Daca, dupa invierea duhovniceasca, care are loc prin Tainele Bisericii, adica prin darul lui Hristos, nu urmeaza propria noastra stradanie, atunci harul lui Dumnezeu este acoperit de patimi, iar omul va fi din nou cuprins de moarte.
Sfintii Parinti ai Bisericii au dat faptelor legate de invierea lui Lazar si o interpretare alegorica, potrivit careia Lazar este gandul cuprins de moartea pacatului, iar surorile sale, adica Marta si Maria, sunt practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea, vederea lui Dumnezeu). Atunci cand gandul omului este cuprins de moarte, Marta (adica practica) incearca prin diferite moduri sa il gaseasca pe Hristos si il roaga sa vina pentru a invia gandul mort, iar mai apoi ii urmeaza Maria (adica teoria), care mai inainte sedea in casa, dar acum vine la Hristos si plange inaintea Lui. Hristos inviaza gandul mort al omului si dupa aceea, se face o cina mare, iar Lazar (gandul), care fusese mort, este unul dintre invitati, alaturi de Hristos, in timp ce Marta (practica) slujeste la masa, iar Maria (teoria) unge picioarele lui Hristos cu mir scump (Ioan 11,17-33 si Ioan 12,1-3).
Aceasta inseamna ca, inainte de invierea mintii celei moarte, mai intai se apropie de Hristos fapta si apoi contemplarea, in vreme ce, dupa invierea mintii, fapta se lucreaza si ii slujeste lui Hristos, in vreme ce contemplarea exprima dragostea si comuniunea cu El prin diferite lucrari inmiresmate.
Reluand o exprimare relativa a Sfantului Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama afirma cagandul care se indeparteaza de Dumnezeu se face fie fiara plina de patimi, fie demon ce se deosebeste prin mandrie. La randul sau, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca, atunci cand mintea moare, omul trebuie sa se indrepte prin spovedanie catre Hristos si sa se roage Lui atat cu trupul cat si cu sufletul smerit, asa cum au facut Marta si Maria. Drept urmare, Hristos va da porunca de a se ridica nepasarea care zacea in mormant si va striga cu glasul mare al trambitei Evangheliei sa iesim afara din ratacirea lumii, desfacandu-ne legaturile pacatelor pentru a ne putea misca cu vigoare inspre virtute.
Intr-o alta varianta interpretativa, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Marta este virtutea practica, in vreme ce Maria este teoria care urmeaza practicii. Prin practica (fapta) si prin teorie laolalta, putem sa ne aratam dragostea fata de Hristos intr-o masura mai mare. De asemenea, exista unii care spun ca cele doua surori inchipuie Sfanta Scriptura, Marta fiindtipul Vechiului Testament, care ii slujeste lui Hristos, iar Maria reprezentand invatatura evanghelica. Mergand pe aceeasi linie, altii afirma ca Marta inchipuie Sinagoga iudeilor, care vrea sa il slujeasca pe Hristos prin practici trupesti, in vreme ce Maria este inchipuirea Bisericii Neamurilor, care vine catre Dumnezeu aducand jertfe duhovnicesti si credinta bine-mirositoare si care se sfinteste prin binecuvantarea trupului ce izvoraste din taina Sfintei Impartasanii.
Aceasta interpretare alegorica a invierii lui Lazar este intalnita la mai multi Parinti ai Bisericii. Il amintesc aici numai pe Cuviosul Nichita Stithatul, a carui interpretare este in acord cu ceea ce spunea Sfantul Chiril al Alexandriei. In plus, exista si tropare ale Bisericii care se refera la aspectele prezentate. Intr-unul din aceste tropare, care se canta in joia de dinainte de Florii, se spune:
„insotind gandirea si fapta la cele de sus, sa ne sarguim a trimite lui Hristos rugaciuni, ca sa invieze mintea noastra cea ingropata, ca pe alt Lazar, cu venirea Lui cea infricosatoare; ca sa-l aducem stalparile dreptatii si sa strigam: Bine esti cuvantat, Cel ce vii“.
Intr-un alt tropar, care se canta in miercurea de dinainte de Florii, se spune limpede ca Marta si Maria sunt mesagerii pe care trebuie sa ii trimitem la Hristos pentru ca El sa vina si sa invieze gandul nostru nesimtitor si mort, care, aflandu-se in mormantul nepasarii, nu simte frica sfanta si nu se misca nicidecum inspre viata.
7. Intre Betleem si Betania
Inca de la inceput am afirmat ca exista o stransa legatura intra sarbatoarea invierii lui Lazar si intrarea triumfatoare a lui Hristos in Ierusalim. Invierea lui Lazar a fost preinchipuirea invierii cea de a treia zi a lui Hristos si a invierii de obste a oamenilor, iar primirea triumfala a lui Hristos in Ierusalim s-a datorat tocmai faptului ca iudeii traiau inca sub impresia acestui fapt nemaiauzit.
Intr-o predica rostita in duminica Floriilor, Sfantul Chiril al Alexandriei se refera la legatura, dar si la diferenta dintre cele doua sarbatori imparatesti. Ieri, spune el, adica in sambata lui Lazar; sarbatorea Betania, iar astazi, adica in duminica Floriilor, intreaga Biserica se bucura de prezenta sfanta. Ieri, Hristos daruia viata unul om, adica lui Lazar, iar astazi, El insusi vine spre moarte. Ieri il invia pe mortul de patru zile, astazi vine in Ierusalim ca sa invieze din morti dupa trei zile.
Intre Betleem si Betania, adica intre Nasterea lui Hristos si Betania – Ierusalim exista multe asemanari, neuitand faptul ca toate praznicele imparatesti se afla in stransa legatura. De asemenea, intre aceste doua momente exista si deosebiri. Candva, in Betleem, erau Maria si [moasa] Salomeea, iar acum, in Betania, sunt Marta si Maria. Odinioara, Hristos era infasat, iar acum, Lazar este infasurat in panze albe. Atunci era ieslea, iar acum este mormantul. Atunci Irod si Ierusalimul s-au tulburat de Nasterea lui Hristos, iar acum, dupa invierea lui Lazar, Ierusalimul se tulbura, iar fariseii indeamna poporul la razmerita. Odinioara, pastorii se minunau, iar acum preotii sunt indignati. Atunci, Magii se inchinau lui Hristos si ii aduceau daruri, acum poporul se arata teomah (luptator impotriva lui Dumnezeu) fata de Hristos. Odinioara, copiii ucisi de Irod aduceau plangand cantece de ingropaciune, iar acum, copiii din popor ii canta lui Hristos imne de biruinta, ca o prevestire a mortii pe care El avea sa o primeasca. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat si atunci cand Hristos S-a aratat in trup dar si acum cand, prin cantari, El este dus spre rastignire.
Cu adevarat, prin aparitia Sa in lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru ca oamenii nu puteau indura prezenta lui Dumnezeu printre ei. Omenirea era atat de ranita de pacate, incat si cea mai umila prezenta a lui Hristos provoca durere profunda, ca atunci cand ne apropiem si atingem o rana, fie si din motive terapeutice. Intreaga omenire era o mare rana.
Din cauza acestui lucru, Hristos Se arata intotdeauna in chip umil, nevoind sa provoace prea mult furia si patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvaluie ascunzandu-Se si Se ascunde dezvaluindu-Se. Numai cei care au viata duhovniceasca si inima sensibila Il pot recunoaste.
8. Hristos intra in Ierusalim avand ca steag smerenia
In ciuda osanalelor datorate invierii lui Lazar si a asteptarilor poporului, adica a „primirii imparatesti” (Sfantul Chiril al Alexandriei), intrarea
Imparatului Hristos in Ierusalim s-a facut in smerenie deplina. Episoadele petrecute in timpul intrarii lui Hristos in oras, unde dupa putine zile avea sa sufere chinuri cumplite, iar in cele din urma, sa fie rastignit si sa invieze, sunt descrise de Sfintii Evanghelisti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).
Imparatului Hristos in Ierusalim s-a facut in smerenie deplina. Episoadele petrecute in timpul intrarii lui Hristos in oras, unde dupa putine zile avea sa sufere chinuri cumplite, iar in cele din urma, sa fie rastignit si sa invieze, sunt descrise de Sfintii Evanghelisti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).
Intrarea Domnului in Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele imparatesti – a fost propovaduita de profeti in Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea:
Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului (Zaharia 9,9-10).
Prezenta lui Hristos inseamna prezenta iubirii de oameni si a ingaduintei, nu a dreptei judecati sau a osandei. Hristos S-a intrupat si a venit in Ierusalim in chip de rob, ca mire si ca miel neprihanit care se da pe sine spre jertfire, smerit ca picatura de ploaie ce cade pe lana fara sa faca zgomot, iar prin acest chip umil El i-a rasturnat de pe tronuri pe cei puternici si i-a ridicat pe cei smeriti (Sfantul Chiril al Alexandriei).Hristos a venit catre oameni asa cum vine mirele la nunta, adica plin de dragoste si de smerenie, nu ca un stapanitor. De altfel, dragostea nu poate fi legata de stapanire si de tiranie.
Hristos este Imparatul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Insa Imparatia Sa nu are legatura cu gandirea si cu slava lumeasca, pentru ca este o imparatie a iubirii si a smereniei. Hristos a intrat in Ierusalim si in istorie in chip diferit fata de ceilalti imparati si stapanitori. El nu era un tiran inconjurat de acoliti si de aghiotanti si nici nu ducea dupa Sine o multime de ostasi care traiau in belsug, cereau biruri sau ii puneau pe oameni la munci injositoare si vatamatoare. Steagul lui Hristos erasmerenia, saracia si simplitatea (Sfantul Grigorie Palama).
Atunci cand comenteaza intrarea lui Hristos in Ierusalim, Sfintii Parinti au in vedere si atmosfera obisnuita a acelei epoci, cand imparatii si conducatorii militari intrau in orase cu multa autoritate si putere. Insa Hristos nu detinea o asemenea putere si nici nu voia sa Se impuna oamenilor in acest fel. De aceea, Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune ca Hristos nu avea sceptru si trambite, ci a venit intr-o saracie desavarsita; nu era insotit de sabii, de arme si de sulite, asa cum, in semn de cinste, se insoteau stapanii pamantesti, ci Se purta cu smerenie deplina; nu avea oameni inarmati, scuturi, blazoane incrustate in aur, coifuri si platose, ci numai blandete fara margini, bunatate nemasurata si cumpatare desavarsita.
Smerenia lui Hristos este expresia iubirii si simplitatii Sale, nu o virtute exterioara prefacuta. Omul simplu din fire si iubitor este neaparat un om smerit. Smerenia lui Hristos, impletita cu simplitatea si cu dragostea Sa, reprezinta in realitate energia Sa necreata, care provine din firea simpla a Dumnezeirii. De aceea, atunci cand sfintii se invrednicesc sa il vada pe Hristos in slava, ei sunt coplesiti de dragostea si de smerenia Sa. Hristos este bland si smerit cu inima, dupa cum El insusi a spus-o.
9. Ce reprezinta manzul si asina
Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, smerenia lui Hristos se vede din faptul ca a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el (Ioan 12,14). La randul sau, Evanghelistul Matei spune ca ucenicii I-au adus lui Hristos asina si manzul: Au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele (Matei 21, 7). Sfantul Evanghelist Luca vorbeste despre faptul ca Hristos S-a asezat pe manz, nu pe asina (Luca 19,35).
Dupa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, intre Evanghelisti nu exista nici o contradictie. Hristos a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Ucenicii au adus manzul la Hristos, dar impreuna cu manzul au adus-o si pe mama manzului, adica pe asina. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut sa spuna ca Hristos S-a asezat in acelasi timp si pe asina si pe manz. Aceste cuvinte pot fi interpretate in doua chipuri diferite. In primul rand, a sezut peste ele se refera la hainele pe care ucenicii le-au asezat pe manz. In al doilea rand, daca ar fi sa interpretam ca a sezut peste ele inseamna ca a sezut pe amandoua animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a sezut mai intai pe asina si mai apoi pe manz, ceea ce simbolizeaza ca mai intai s-a odihnit in sinagoga iudeilor, iar mai apoi in poporul ce venea dintre neamuri.
Sfintii interpreti ai textelor evanghelice arata ca aceste fapte au un inteles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune ca Hristos a sezut pe manz, care este inchipuirea poporului dintre neamuri, iar in spate venea asina, care este inchipuirea poporului iudaic. Aceasta inseamna ca, dupa ce Hristos va vesti Evanghelia catre neamuri si dupa ce Se va odihni intru ele, vor veni si iudeii, care se vor intoarce la credinta in Hristos.
Daca vom considera ca atat manzul cat si asina simbolizeaza poporul dintre neamuri, atuncisederea lui Hristos pe asina arata ca El a venit sa omoare inselaciunea idolatriei lipsite de judecata, iar sederea pe manz arata ca a venit sa tina in frau avantul nestapanit pe care il aveau popoarele spre necredinta, pentru ca nu exista nimic mai fara de judecata decat necredinta si mai indaratnic si nesupus decat neamurile care se inchina la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Acest episod a fost proorocit in Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras dupa trup si Hristos, si profetind intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela isi va lega de vita asinul Sau, de coarda manzul asinei Sale (Facerea 49, 11).Din aceasta proorocie intelegem ca Hristos este via, iar corzile, adica organele vegetale prin care vita de vie se infasoara pe lemne si se tine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe manzul asinei, adica pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile vitei Mantuitorului, au adus neamurile la credinta in Hristos si le-au unit cu via cea adevarata, care este Insusi Hristos.
Potrivit Evanghelistilor care prezinta aceste fapte (Matei, Marcu si Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai in satul de dinaintea lor, acolo unde se gaseau o asina legata si un manz cu ea. Hristos le-a cerut sa dezlege acele doua animale si sa le aduca la El.
Talcuind acest episod, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca satul de dinaintea lor este viata aceasta pamanteasca, iar orasul este viata cereasca, adica Raiul din care a cazut Adam prin pacatul pe care l-a savarsit. Nimeni altul in afara de Hristos nu putea sa ne faca sa intram din nou in locul de unde am fost alungati. Asina si manzul reprezinta omenirea intreaga. Manzul esteprotoparintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin inselatorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezinta neamurile momite de idoli si murdarite cu sange necurat.Hristos ii trimite pe ucenici la intreaga omenire pentru ca acestia sa ii aduca la El atat pe iudei, cat si pe cei dintre neamuri si sa alcatuiasca Biserica din crestini proveniti din randul iudeilor si a neamurilor. Dezlegarea acestor animale si a ceea ce ele simbolizeaza poate fi facuta numai de oameni mari, nu in sensul varstei trupesti, ci in sensul credintei, al dragostei, al dreptatii, al intelepciunii, al barbatiei si al virtutii. Asemenea barbati sunt Apostolii, care au fost trimisi in lume pentru a propovadui si a plini Biserica lui Hristos.
Ucenicii lui Hristos, adica Sfintii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din intunericul ce inseamna necunoasterea lui Dumnezeu, inselarea, pacatul, robia celui rau si stapanirea intunericului acestui veac, ducandu-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta deasupra tuturor acestor neamuri si imparateste peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).
Atunci cand Hristos Şi-a trimis ucenicii sa dezlege manzul, El le-a spus ca, daca vor intalni pe cineva care sa-i intrebe pentru ce fac aceasta, sa raspunda ca Ii trebuie Domnului. Şi cu adevarat, atunci cand ucenicii au dezlegat manzul, unii din cei care erau de fata au intrebat: de ce dezlegati manzul? Dar cand ucenicii au raspuns ca este porunca lui Hristos, i-au lasat (Marcu 11,5-6).
Acest lucru arata puterea stapanitoare a lui Hristos, pentru ca, fiind Dumnezeu, El conduce lumea si nimeni nu poate sa Ii stea impotriva. Toate lucrurile au fost zidite de El si toate sunt conduse de energia Sa necreata.
Dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti, daca manzul este omenirea ce a fost dezlegata din legaturile pacatului, putem sa ne gandim ca cei care se aflau de fata ii simbolizeaza pe viclenele stapanii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, asa cum talcuieste Sfantul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stapanul lor, Satana, si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a facut sfat si intrunire a celor vicleni impotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana ca urma sa se intample ceva, pentru ca manzul a fost dus la domnul sau si nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gandit ce trebuie sa faca si astfel, i-a indemnat pe carturari si pe farisei sa pregateasca moartea lui Hristos. Nefericitii nu stiau insa ca moartea lui Hristos avea sa ne daruiasca noua viata vesnica, iar pogorarea Sa la Iad urma sa duca la ridicarea noastra la ceruri.
10. Fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului
Proorocul si imparatul David se intoarce la Dumnezeu si spune:
Eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit (Ps. 72, 22-23).
David se lasa cu incredere in voia lui Dumnezeu, pentru ca are credinta desavarsita ca El il va indruma in cel mai bun chip cu putinta.
Sfantul Andrei al Cretei face legatura dintre acest fragment din Psalmi si episodul pe care il analizam, spunand ca omul trebuie sa se faca dobitoc in ceea ce priveste simplitatea mintii, la fel ca manzul ce mergea fara a se opune dupa ucenicii care il dezlegasera si il duceau la Hristos. Omul trebuie sa asculte fara cartire de cel care si-a asumat indrumarea sa duhovniceasca in Hristos si sa devina astfel manz al Domnului, izbavit de orice nebunie care il face asemenea animalului. Abia atunci va inceta sa paseasca pe pamantul grijii lumesti, sa se incovoaie sub povara incercarilor si sa se ingreuieze cu greutatea patimilor impotriva firii, pentru ca, ridicandu-se deasupra grasimii vietii pamantesti, purtandu-se deasupra placerilor carnii si calcand pe balonul de sapun al slavei desarte, el va fi manz al lui Hristos si se va face „car al tronului Heruvimilor“.
Omul indepartat de Dumnezeu devine dobitoc pentru ca este stapanit de necugetatele pofte si voile trupesti si pentru ca se supune poftelor omului celui vechi. Insa atunci cand dobandeste smerenia in Hristos si leapada aceasta lipsa de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este intelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram inaintea Ta”.
Sfantul Atanasie cel Mare invata ca fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului. De aceea, trebuie sa-L rugam pe Hristos sa-i trimita la noi pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginti, altul cu preacurvia, altul cu betia, altul este stapanit de slava desarta, altul nedreptateste, altul rapeste avutul aproapelui sau si al saracului, altul ia dobanda peste dobanda si, in general, fiecare dintre noi a slabit prin nedreptatile sale. Din acest motiv, cu totii avem nevoie de tamaduire de la Mantuitorul Hristos: „Şi avem nevoie de El sa ne trimita si noua pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege din legaturile diavolului“.
Atunci cand omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplina fata de ucenicii Domnului, el este dus fara indoiala inaintea tamaduitorului Hristos, Care il vindeca de toate slabiciunile si il face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa ne facem dobitoace cugetatoare si vom fi sfintiti de Hristos.
11. Semnificatia asternerii vesmintelor
Atmosfera triumfala si sarbatoreasca a intrarii Domnului in Ierusalim si bucuria iudeilor rezulta si din faptul ca oamenii isi asterneau vesmintele pentru ca Hristos sa treaca peste ele. Acest lucru era obisnuit in cazul intrarii in orase a regilor si a generalilor incununati de victorie.
Din Sfintele Evanghelii vedem ca au fost asternute doua feluri de vesminte. Mai intai, Apostolii si-au pus hainele pe manzul pe care S-a asezat Hristos, dupa care unii dintre iudei si-au asternut vesmintele pe pamant, pe unde avea sa treaca manzul ce il purta pe Hristos. Şi [Apostolii] au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el. Şi multi isi asterneau hainele pe cale… (Marcu 11,7-8).
Vesmintele Apostolilor care au fost asezate pe manz sunt virtutile acestora, pe care Hristos sta asezat. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta inseamna ca, daca sufletul omului nu se impodobeste cu virtutile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viata apostoliceasca este fundamentul venirii si biruintei lui Hristos in inima omului. A asterne hainele noastre nu inseamna altceva decat a ne supune carnea si voia in fata duhului, pentru ca numai astfel ne putem invrednici sa ne inchinam Patimii lui Hristos si slavitei Sale Invieri (Sfantul Grigorie Palama).
Vesmintele care au fost asezate pe manz nu simbolizeaza numai virtutile Apostolilor, ci si harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost facut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Asadar, sfintii Apostoli nu ar fi putut savarsi toata aceasta lucrare daca nu ar fi avut harul lui Hristos.
Sfantul Evanghelist Luca consemneaza un amanunt foarte reprezentativ prin intelesul pe care il are. El spune ca ucenicii si-au asternut vesmintele pe manzul pe care S-a suit Domnul, iar in continuare, in vreme ce Hristos inainta, isi asterneau hainele pe cale inaintea Lui: Iar pe cand mergea El, asterneau hainele lor pe cale (Luca 19,36).
Talcuind asezarea hainelor Sfintilor Apostoli la picioarele manzului, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca hainele reprezinta legile morale care sunt asternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adica sa nu fii desfranat; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Sfintii Apostoli si-au asternut vesmintele pe cale pentru ca noi sa nu mai pasim pe pamant si sa nu mai mergem insotiti de dorinte si de pofta pantecelui, adica sa nu fim stapaniti de patimile partii poftitoare si ale partii irascibile a sufletului. Trebuie sa fim atenti si sa nu pasim pe pamant, pentru ca Apostolii si-au asternut pentru noi vesmintele, adica poruncile lui Hristos. Pentru ca primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindca, in loc sa ne aplecam fruntea spre pamant, ne-o plecam in fata lui Hristos, asa cum a facut Sfantul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-si mai taraste picioarele pe pamant, ci paseste in ceruri. In mod vadit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) si despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practica trebuie sa ne luptam pentru a ne curati inima, iar prin teorie sa ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.
Faptul ca Apostolii si-au scos hainele si le-au asezat ca sa treaca peste ele Hristos mai inseamna printre altele ca cei care sunt vrednici a-L slavi pe Hristos trebuie sa il lege pe omul cel vechi si sa il supuna Domnului. Atunci, Hristos va veni la acestia si ii va sfinti, iar carnea lor nu se va mai rascula impotriva duhului (Cuviosul Teofilact).
12. Insemnatatea cuvintelor osana si binecuvantat
Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos in Ierusalim era nestavilita. Ei strigau zicand: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului (Ioan 12,13). Sfantul Evanghelist Matei spune ca multimea care mergea inaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus! (Matei 21, 9), iar dupa cum afirma Sfantul Evanghelist Marcu, multimea aclama: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!(Marcu 11, 9-10). De asemenea, Sfantul Evanghelist Luca spune ca multimile strigau:Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus(Luca 19,38).
Intelesul tuturor acestor osanale este acelasi, numai cuvintele sunt diferite, pentru ca multimea striga fara a fi strunita in vreun fel, asa cum se intampla de obicei in asemenea imprejurari, iar Evanghelistii au redat ceea ce au auzit ei insisi, diferentele fiind cele specifice care apar in povestirea evenimentelor de catre martori diferiti. Cert este ca aveam de-a face cu strigate de biruinta si de slava, pentru ca cei mai multi sperau ca a venit Mesia care avea sa ii elibereze din robia lor fata de romani. S-au asteptat asadar ca El sa fie un stapan lumesc care le va aduce eliberare nationala.
Cuvantul osana este ebraic si inseamna mantuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul). El provine dintr-un Psalm al lui David, care era cunoscut iudeilor pentru ca se canta in sinagogi: O, Doamne, mantuieste! O, Doamne, sporeste! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului; binecuvantatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua (Ps. 117,25-27). Am putea spune ca iudeii au adaptat un cuvant liturgic la aceasta imprejurare. Exista si punctul de vedere ca osana se talcuieste harul lui Dumnezeu (Macarie Hrisochefalul). Insa acesta nu este un sens contradictoriu, pentru ca Dumnezeu ii mantuieste pe oameni prin harul Sau. Asadar, osana reprezinta un imn adresat Domnului care inseamna mantuieste, iar intru cei de sus arata ca Hristos nu este slavit numai pe pamant, ci si de catre ingerii din cer (Sfantul Grigorie Palama).
Cuvantul binecuvantat, atunci cand este adresat de catre oameni lui Dumnezeu, are un inteles diferit fata de cazul in care este indreptat de Dumnezeu catre oameni. Raspunzand la nedumerirea legata de cum este cu putinta ca omul zidit sa il binecuvanteze pe Dumnezeul nezidit, pentru ca ar trebui sa se intample tocmai contrariul,Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca termenul binecuvantare are in Sfanta Scriptura doua intelesuri. In primul rand, el este folosit pentru a arata sfintirea care este data de Dumnezeu oamenilor, dupa cuvantul si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o (Facerea 2, 3). De asemenea, cuvantul binecuvantare maieste folosit pentru a exprima doxologia si multumirea adresata de noi lui Dumnezeu, dupa cum este scris in Psalmul lui David: Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfant al Lui (Ps. 102,1), undecuvantul a binecuvanta are intelesul de doxologie si de multumire.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu numai Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, ci si omul il binecuvanteaza pe Dumnezeu, dar in chip diferit. Atunci cand Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, il face pe acesta mai stralucitor, iar cand omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, devine el insusi mai stralucitor. Asadar, fie spunem ca Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, fie ca omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, cel castigat este omul, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de nici o binecuvantare.
Cuvintele multimii, care au devenit un imn liturgic, au un inteles hristologic profund pentru ca arata cele doua firi ale lui Hristos. Osana intru cei de sus exprima firea inalta a Dumnezeirii, iar binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului exprima firea omeneasca adica samanta lui Avraam, care a fost binecuvantata de Dumnezei pentru ca din ea avea sa vina mantuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul ca ambele doxologii sunt adresate Persoanei lui Hristos arata caracterul Sau teantropic, pentru ca El este Dumnezeu si om, avand doua firi intr-un ipostas si intr-o persoana.
Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Il numeau pe Hristos Fiu al lui David pentru ca stiau din proorociile Vechiului Testament ca Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a fagaduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: «Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau» (Ps. 131,11) in acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfant, pentru ca si-a amintit acest Psalm si a inteles ca Hristos este Mesia cel fagaduit spre mantuirea lor (Sfamtul Nicodim Aghioritul).
Astfel, dupa ridicarea lui Lazar din morti, ingerii au inteles in chip tainic maretia lui Dumnezeu, iar oamenii au vazut-o cu ochii lor si de aceea s-au ridicat si au cantat cu totii imnuri de biruinta, slavindu-L pe Hristos ca pe Mesia pe Care il asteptau sa vina pentru a izbavi neamul omenesc si a aduce ingerilor darul neschimbarii [imposbilitateade a cadea]. Maretia lui Dumnezeu a fost inteleasa mai ales de ingeri. Ingerii sunt zidirea lui Dumnezeu si de aceea nici ei nu cunosc viitorul sau ceea ce nu este nevoie ca ei sa cunoasca. Ei au aflat ca Adam va fi inviat si li s-a confirmat acest lucru abia cand L-au vazut pe Hristos inviindu-i pe fiul vaduvei si pe fiica sutasului, dar mai ales atunci cand au vazut invierea lui Lazar, care incepuse sa putrezeasca, sa se descompuna si sa fie luat in stapanire de viermi. Vazand, dar, ingerii ca desi fusese sub stapanirea viermilor si a demonilor, omul a inviat, s-au ridicat minunandu-se si au cantat osana (Tit, Episcopul Vostrelor).
Prin acest imn, Hristos este slavit ca biruitor al mortii. Triumful si biruinta generalilor asupra ostirilor de pe pamant nu pot fi comparate cu biruinta lui Hristos asupra diavolului si a mortii si de aceea, acest imn este unic.
13. Pruncii Il slaveau pe Hristos
Chiar daca intregul popor il slavea pe Hristos strigand pe cale „osana”, cand El a intrat in templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau si cumparau si i-a vindecat pe orbii si pe schiopii care se gaseau acolo, arhiereii si carturarii au fost indignati. Indignarea lor a crescut atunci cand i-au auzit pe copii strigand Osana Fiului lui David. Arhiereii si carturarii au protestat inaintea lui Hristos, dar El le-a raspuns: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ţi-ai pregatit lauda? (Matei 21,15-16).
Asa cum aminteste si Hristos, imnele de slava cantate de copii au fost proorocite in Vechiul Testament de
Profetul David: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator (Ps. 8,2). Fiind curati, copiii L-au slavit pe Hristos in templu, nu pe cale.
Profetul David: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator (Ps. 8,2). Fiind curati, copiii L-au slavit pe Hristos in templu, nu pe cale.
Acesti copii s-au aratat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar daca ei erau needucati si neinvatati (Sfantul Grigorie Palama). Privelistea era straina si peste fire pentru ca pruncii de lapte stateau in bratele mamelor lor si cu o mana tineau sanul mamei, iar cu cealalta ramura de finic, in vreme ce aceleasi guri care sugeau laptele matern rosteau dogma imparateasca (Sfantul Chiril al Alexandriei). Limba si buzele pruncilor erau miscate de harul si de puterea Sfantului Duh, pentru ca altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinta.
Un fapt si mai iesit din comun a fost acela ca pruncii Il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, in vreme ce parintii lor, arhiereii si carturarii il huleau. Sfantul Chiril al Alexandriei face o serie de observatii deosebite, subliniind aceasta diferenta. El spune ca pruncii L-au recunoscut pe Imparatul zidirii asa cum Acesta S-a infatisat, in vreme ce parintii lor s-au aratat nestiutori; copiii L-au slavit ca Dumnezeu, insa parintii lor L-au rastignit ca vrajmas; copiii cantau osana, iar parintii strigau rastigniti-L; varsta frageda si nepriceputa s-a inteleptit, in vreme ce inteleptii s-au intunecat; copiii si-au asternut vesmintele ca sa treaca peste ele Hristos, iar parintii lor I-au impartit hainele; pruncii L-au intampinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar parintii blestemau; copiii L-au primit pe pastor ca niste miei, in vreme ce parintii lor au sfasiat mielul ca niste lupi.
Diferenta dintre copii si parinti izvoraste din starea sufleteasca diferita a acestora, deoarece Duhul Sfant lucreaza numai asupra inimilor curate si nemurdarite de mandrie. El nu poate salaslui in inimile atinse de nepasare.
Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inima de prunc.Sfantul Apostol Pavel le spune crestinilor din Corint: Fratilor, nu fiti copii la minte. Fiti copii cand e vorba de rautate. La minte insa, fiti desavarsiti (I Cor. 14,20). Exista o varsta de prunc si de copil la minte si o varsta de prunc si de copil la inima. Crestinii nu trebuie sa fie prunci cu mintea. Ei trebuie sa fie prunci cu inima, in vreme ce la minte, ei trebuie sa fie desavarsiti si impliniti. Starea de pruncie a inimii este legata de curatirea si de indepartarea de acolo a tuturor gandurilor.
Sfantul Grigorie Palama le spune crestinilor pe care ii pastorea: „fratilor, batrani sau tineri, luati rautatea pruncilor ca sa fiti laolalta cu imparatii si cu capeteniile“. Atunci cand omul are rautate de prunc, el este intarit de Dumnezeu pentru a putea tine semnele biruintei si ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci si asupra vrajmasilor vazuti si nevazuti, dupa care omul primeste harul de a grai de fiecare data cand este nevoie.
14. Ramurile de finic
Pe langa faptul ca strigau si il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, multimile tineau in maini ramuri de finic. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intampinarea Lui (Ioan 12,12-13). Ceilalti Evanghelisti spun ca oamenii taiau ramuri din copaci si le asterneau pe cale (Matei 21, 8; Marcu 11,8).
Aceasta scena aminteste de intampinarea unui conducator lumesc care vine biruitor dintr-o batalie. Dupa victoria lui Simon Macabeul, s-a scris: Şi au intrat in ea [in cetate]… cu laude si cu stalpari si harpe si chimvale si cu alaute si cu cantari de cantece… (I Macabei 13,51). Dar si sfintii pe care Sfantul Ioan Teologul i-a vazut stand pe tronul lui Dumnezeu purtau vesminte albe si tineau in mana ramuri de finic (Apoc. 7,9).
Exista marturii care confirma faptul ca Biserica a repetat aceasta scena a intrarii triumfale in Ierusalim. Astfel, odinioara aveau loc procesiuni in care poporul mergea la Muntele Maslinilor tinand in mana ramuri de finic, iar episcopul se aseza pe un manz, inchipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintita in multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor.
Dupa cum spune Sfantul Epifanie,vaion [Βαΐων - cuvant in limba greaca care la plural inseamna Florii] este un cuvant provenit din limba egipteana care inseamna ramura de finic. Şi astazi, de Florii, crestinii tin in maini ramuri, pentru ca ele simbolizeaza primirea triumfala a lui Hristos si prezenta virtutilor. Aceasta zi este precedata de patruzeci de zile nevointa, de post si de rugaciune prin care crestinii se pregatesc pentru a-L intampina pe Hristos Care va invia din morti.
Sfantul Chiril al Alexandriei le recomanda crestinilor sa nu tina ramuri de finic numai in mana, ci sa le poarte si in suflet, pentru ca prezenta lor inseamna dezbracarea sufletului de moartea vechii haine de piele si lepadarea de orice boala si mandrie. Sfantul Andrei al Cretei spune sa nu asternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de maslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cat ne este cu putinta, sa ne asternem pe noi insine, prin smerenia sufletului si prin dreapta judecata, pentru ca astfel sa-L primim la noi pe Cuvant, iar Dumnezeul cel neincaput sa isi faca salas in noi. Iar in alta parte, Sfantul Andrei spune ca nu trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu ramuri, ci cu viata plina de virtuti. De altfel, ramurile de maslin sunt mainile care se intind spre mila si milostivire [In limba greaca, cuvantulmaslin, cu forma de genitiv plural, adica eleon (ελαιω'ν) are aceasi pronuntie cu éleon(ελεον), care inseamna mila, diferenta fiind numai de accentuare. Drept uramre, autorul face un joc subtil de cuvinte].
In sfarsit, ramurile pe care le tin crestinii in maini nu trebuie sa reprezinte doar manifestari exterioare ale credintei, pentru ca ele simbolizeaza induhovnicirea, fapta, cunostinta si lucrarea curata a omului interior, dupa cum ne invata Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovniceasca a omului nu se refera numai la fapta, ci si la cunostinta si la contemplare.Ramurile de finic arata lucrarea duhovniceasca completa a omului care inseteaza sa Il intampine pe Biruitorul mortii.
15. Praznuire launtrica
Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor incepe astfel: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat si toti, luand Crucea Ta, zicem…“ Sfantul Nicodim Aghioritul explica motivul pentru care se rosteste acest tropar, motiv care are o semnificatie deosebita. El spune ca in ziua pomenirii Sfantului Antonie cel Mare (17 ianuarie), parintii de odinioara care vietuiau prin manastiri se retrageau in pustie, in munti sau in pesteri si ramaneau acolo pana in ziua Floriilor, nevoindu-se in isihie sfanta si petrecand in post si in rugaciune. In saptamana de dinainte de duminica Floriilor, ei se strangeau laolalta pentru a praznui Patimile, Rastignirea si Invierea lui Hristos. La acest fapt se refera multe tropare. Unul dintre ele spune: „Veniti cei din pustii si din munti si din pesteri, adunati-va tinand stalpari impreuna cu noi, sa intampinam pe imparatul si Stapanul“. Tocmai de aceea cantau: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat“.
De aici intelegem ca nu este suficienta praznuirea exterioara a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existentiala si interioara a lor. Rugaciunea, isihia si cumpatarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul sa se apropie in mod corect de aceste sarbatori si sa le praznuiasca in chip sfant, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioada de pregatire de cincizeci de zile [Triodul. n.n.], care incepe din Duminica vamesului si a fariseului.Aceste fapte hristologice sunt legate de mantuirea omului si presupun o pregatire corespunzatoare.
*
Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim inchipuie nadejdea invierii de obste precum si intrarea lui Hristos in inima curata a omului. Aceste sarbatori trebuie sa depaseasca stadiul de evenimente exterioare si sa devina praznuiri launtrice.
Tit, Episcopul Vostrelor, spune:
„Sa ne facem pentru El car sfant, nu manz necurat, pentru ca [Hristos] sa urce in el. Sa punem frau pe gandurile noastre, pentru ca El sa domneasca peste noi in veac“.
Noiembrie 1994
Pentru Invierea lui Lazar si Intrarea in Ierusalim: